Fericită inimă pascală!...
Gânduri din viaţa şi spiritualitatea Fericitei Veronica Antal
În lumea şi societatea noastră, de la o zi la alta tot mai săracă în bucuria şi siguranţa vieţii, dată peste cap la 360 de grade de această pandemie globală, ce repere ne rămân stabile, pentru a nu ne prăbuşi şi a nu intra în disperare, pentru a nu ne pierde sensul vieţii şi al luptei noastre de fiecare zi? Ni le reaminteşte Papa Francisc (zilnic ancorat în prezentul suferinţei omenirii), în predica sa din Catedrala "Sfântul Iosif" din Bagdad, cu ocazia vizitei în Irak, în luna martie a acestui an: sunt "fericirile" proclamate de Isus pe munte; prin trăirea lor facem veşnic ceea ce trece, aducem cerul pe pământ. Aşadar, când pământul devine insuportabil, "propunerea lui Isus este [cea mai] înţeleaptă pentru că iubirea, inima fericirilor; chiar dacă pare slabă în ochii lumii, în realitate, învinge. Pe cruce s-a dovedit mai puternică decât păcatul, în mormânt a învins moartea. Este aceeaşi iubire care i-a făcut pe martiri victorioşi în încercare, şi cât de mulţi au fost în ultimul secol, mai mulţi decât în cele precedente! Iubirea este tăria noastră, puterea atâtor fraţi şi surori care au îndurat prejudecăţi şi ofense, maltratări şi persecuţii pentru numele lui Isus. Dar, în timp ce puterea, gloria şi vanitatea lumii trec, iubirea rămâne" (Predica Papei Francisc la Liturghia din Bagdad, 6 martie 2021).
Noi, creştinii catolici din Nisiporeşti şi din întreaga Românie, nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi exemple şi întrupări concrete ale fericirilor evanghelice vestite de Isus: acestea sunt date de sfinţii şi martirii noştri din istoria ultimului secol, între care vie este imaginea şi evidentă sfinţenia Fericitei Veronica Antal, crinul însângerat, înflorit în brazda credinţei încercate a credincioşilor catolici din Moldova, stropită şi însămânţată de sângele atâtor martiri şi mărturisitori.
Tânăra Veronica din Nisiporeşti, terţiară franciscană, martiră la doar 23 de ani - pe altarul luptei sângeroase pe care a dus-o pentru păstrarea sfintei curăţii, într-o societate în care regimul totalitar comunist ateu îşi punea pecetea diabolică asupra mentalităţii şi comportamentului multor tineri - devine prima femeie, prima creştină laică beatificată din România. Titlul canonic de recunoaştere a sfinţeniei unei persoane şi de ridicare a acesteia la cinstea altarelor, în Biserică, este acela de "fericit". De ce? Prin acest simplu atribut de "fericit", Biserica vrea să recunoască nu doar mântuirea, intrarea în fericirea veşnică a unor astfel de creştini cu o viaţă sfântă, ci şi faptul că ei sunt de acum modele şi mijlocitori ai noştri întru dobândirea fericirii sfinţeniei şi a bucuriei veşnice a paradisului. Sfinţii sunt, prin excelenţă, cei mai fericiţi oameni atât pe pământ, cât, mai ales, în cer. Mici şi nefericiţi în ochii lumii, dar mari şi bucuroşi foarte în ochii lui Dumnezeu. Fericita Veronica păstra în sufletul ei această taină a bucuriei sfinţilor şi nu o împărtăşea decât prietenelor ei care puteau să o înţeleagă sau când inima o îndemna să dea mărturie despre fericirea ei interioară. Veronica, mărturisesc prietenele ei, exploda de bucurie, când, în momentele de linişte şi de contemplare, privea cerul senin în nesfârşita lui tăcere şi limpezime. Privirea cerului o ducea, fără doar şi poate, să privească în profunzimea cerului din sufletul ei unit cu Isus. O prietenă a ei, Veroana, ne mărturiseşte: "Deseori o vedeam privind cerul şi zâmbind. Dacă o întrebam ce se întâmplă cu ea, ea mişca din umeri şi iar zâmbea. (...) ea nu avea decât singură ambiţie: sfinţenia". O altă prietenă îşi aduce aminte că atunci când se întâmpla ca una sau alta dintre ele să fie tristă, Veronica le înveselea cu bucuria şi prezenţa ei şi le spunea: "Ei, de ce să fim triste?... Că doar suntem miresele lui Isus!" Da, făcând de la o vârstă fragedă vot de curăţie şi feciorie şi intrând în Ordinul al III-lea al Sfântului Francisc, credea puternic în chemarea şi alegerea ei; reuşea să privească dincolo de vălul acestei lumi cu toate înfăţişările sale trecătoare, marcate de vanitate, şi să raporteze totul la cer şi la valorile veşnice, cu simplitate şi spontaneitate. Mărturisind prietenelor ei cât de mult îi place să fie mireasa lui Isus, Veronica spunea odată, ascultând cum cânta fanfara la o nuntă din sat: "Ce veselă şi fericită trebuie să fie mireasa în ziua nunţii! Dar ce fericite vom fi noi, miresele lui Isus, şi ce bucurie vom simţi noi când ne vom întâlni cu Mirele nostru, Isus, în cer!"
Putem spune că această inimă aleasă tânjea după nunta ei veşnică, îi presimţea apropiata strălucire din mireasma rugăciunii şi al jertfei, din convorbirile ei interioare zilnice cu acest mare Mire, iar într-una din puţinele însemnări spirituale rămase înţelegem care era izvorul fericirii ei pe acest pământ: "Ce fericit este acela care locuieşte în tine, Doamne! O, dulce legătură ce mă uneşte cu Isus!" La această însemnare, alături de aceea referitoare la legământul ei cu Isus, din care înţelegem dăruirea totală a inimii şi a vieţii ei Domnului, alte câteva însemnări de acest fel completează această mică şi densă "cale de fericire" pe care ne-a lăsat-o Fericita Veronica Antal. Această cale presupune cel puţin şase reguli esenţiale de urmat pentru a ajunge la capăt, la ţinta voită de Domnul:
1. O alegere de viaţă fundamentală, în forma unei dăruiri/aparţineri totale pentru o cauză, cauza lui Cristos şi sfinţirea vieţii: "Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu."
2. Dorinţă puternică de sfinţenie: "Primeşte-mă, Isuse, la şcoala sfinţilor, ca să fiu vrednică de tine!"
3. Coerenţă în trăirea acestei alegeri printr-o viaţă de unire profundă cu Isus: "O, dulce legătură ce mă uneşte cu Isus!"
4. Angajare serioasă în lupta cu păcatul, pentru dobândirea virtuţilor şi a înţelepciunii sfinţilor: "De nu te vei strădui din toate puterile, nu vei putea birui păcatul."
5. Speranţă de neclintit şi credinţă netulburată: "Să nu crezi că totul e pierdut când lucrurile nu corespund aşteptărilor tale."
6. Abandonare şi încredere totală în Dumnezeu: "Doamne, scapă-mă, că pier! Adăpostit în inima ta, eu sunt la loc sigur."
Fericita Veronica şi-a încheiat repede alergarea pe acest pământ şi se bucură de nunta veşnic fericită cu Mirele ei ceresc. Nu a pierdut nicio clipă. Domnul cere totul, dar şi oferă totul, oferă fericirea sigură şi supremă pentru care am fost creaţi, oferă belşug de viaţă adevărată. Veronica se bucură în ceruri de Paştele vieţii veşnice pentru că a avut pe pământ o inimă pascală dăruită lui Isus, în sinceritate, adevăr şi iubire. Ca fraţi ai ei, de ce nu i-am cere să mijlocească pentru noi la Isus o astfel de inimă?...
Fr. Iosif-Eduard Cadar, OFMConv.
