Aniversarul morţii lui Giovanni Battista Montini
Între băncile din biserică la psalmodierea călugărilor
De Giovanni Battista Re
Papa Paul al VI-lea va rămâne în istorie datorită rolului pe care l-a avut în Conciliul al II-lea din Vatican. De fapt, dacă este al Papei Ioan al XXIII-lea meritul de a-l fi convocat şi deschis, se datorează lui Paul al VI-lea faptul de a-l fi dus înainte cu mână sigură, respectând în toate libertatea deplină a părinţilor conciliari, însă intervenind oportun ca Papă acolo unde era necesar să intervină. El a fost adevăratul timonier al conciliului.
Chiar dacă n-a fost înţeles mereu, Paul al VI-lea va rămâne şi ca Papa care a iubit lumea modernă, i-a admirat bogăţia culturală şi ştiinţifică şi a acţionat pentru ca să deschidă inima lui Cristos, Răscumpărătorul omului.
Marea preocupare a lui Paul al VI-lea a fost aceea de a sluji pe omul de astăzi, susţinându-l în drumul pe pământ şi indicându-i în acelaşi timp ţinta veşnică, singura în care poate găsi plinătate de semnificaţie şi de valoare efortul pe care el zilnic îl exprimă aici pe pământ.
Sensibilitatea faţă de aşteptările şi faţă de neliniştile omului modern l-a făcut pe Papa Paul al VI-lea să caute dialogul cu toţi, neînchizând niciodată porţile la întâlnire.
Pentru Paul al VI-lea dialogul a fost expresia spiritului evanghelic care caută să se apropie de toţi, care caută să-i înţeleagă pe toţi şi să se facă înţeles de toţi, aşa încât să instaureze un stil de convieţuire umană caracterizat de deschidere reciprocă şi respect deplin în dreptate, în solidaritate şi în iubire. Dialog şi cu cel rătăcit, cu scopul de a obţine corectarea sa.
În această întâlnire de rugăciune, îmi este drag să spun că el n-a fost numai un Papă mare, care a ştiut să facă alegeri curajoase chiar dacă nepopulare, dar a fost şi un om de o spiritualitate genuină şi profundă, care rămâne un exemplu din care să ne inspirăm.
În adâncul gândirii şi acţiunii lui Paul al VI-lea este o adevărată spiritualitate, făcută din rugăciune, din meditaţie, din iubire nemărginită faţă de Cristos, faţă de Sfânta Fecioară Maria, faţă de Biserică. Atracţia pe care el o avea faţă de rugăciunea liturgică l-a determinat să se îngrijească şi să uşureze participarea credincioşilor, angajându-se în reforma liturgică ce îi poartă numele. El era o persoană aparent fragilă, fizic slabă şi cu probleme continue de sănătate, însă înzestrat cu o inteligenţă extraordinară, cu o singulară forţă de voinţă şi cu o înaltă tensiune spirituală, caracterizată de înclinaţia spre reculegere, spre viaţa interioară şi spre reflecţie. Era în el o tendinţă mistică, ce îl făcea să se cufunde în misterul lui Dumnezeu contemplat şi gustat. Asta s-a manifestat în el deja în anii adolescenţei când, mergând la Chiari, urca la mănăstirea benedictinilor şi rămânea acolo îndelung, fascinat de celebrările călugărilor. Uneori el era singura persoană în băncile bisericii în timp ce călugării benedictini erau în cor pentru a psalmodia.
Încă din primii ani de preoţie, monseniorul Montini s-a dovedit un pasionat educator care simţea o ardoare deosebită în a se dedica formării şi maturizării studenţilor şi a universitarilor. În anii în care, în afară de a lucra la Secretariatul de Stat, a fost asistent ecleziastic al FUCI, el a avut ca scop să formeze conştiinţele, făcându-le capabile să ofere apoi o puternică mărturie creştină, care să ajute ca să-l apropie pe omul modern de mesajul lui Cristos. A încercat să-i implice pe tineri în căutarea adevărului, în truda gândirii, în autonomia de judecată şi în simţul de responsabilitate. S-a străduit să formeze laici care să fie protagonişti în evanghelizarea societăţii şi în angajarea de apostolat, precum şi să fie coerenţi în alegeri cu propria apartenenţă creştină. Şi atunci când, după un deceniu, a lăsat funcţia de asistent general al FUCI, a continuat contactele personale cu cei din FUCI şi cu absolvenţii catolici. În acest mod el a dat o contribuţie valoroasă formării aceleia care va deveni clasa conducătoare catolică italiană la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Monseniorul Montini a lucrat şi la vindecarea diviziunii dintre credinţă şi cultură şi la restabilirea unei punţi între Biserică şi lumea modernă. Aceasta a fost o angajare care l-a însoţit în întreaga viaţă.
Într-o lume săracă în iubire şi brăzdată de probleme şi violenţe de orice gen, el a lucrat pentru a instaura o civilizaţie inspirată de iubire, în care solidaritatea şi colaborarea să ajungă acolo unde dreptatea socială, deşi importantă, nu putea să ajungă.
"Civilizaţia iubirii" de construit în inimi şi în conştiinţe a fost pentru Papa Montini mai mult decât o idee sau decât un proiect: a fost călăuza şi efortul întregii sale vieţi.
În orizontul civilizaţiei iubirii trebuie înţeles înaltul său magisteriu social, prin care s-a făcut avocat al săracilor şi a denunţat situaţiile de nedreptate. A fost aproape de muncitori şi a fost foarte sensibil la problema foamei în lume, la strigătul de angoasă al săracilor, la gravele inegalităţi sociale şi la disproporţia în accesul la bunurile pământului.
În afară de asta, pontificatul lui Paul al VI-lea a fost caracterizat de unele iniţiative şi de unele gesturi care merită să fie amintite.
El a fost primul Papă care a zburat cu avionul şi primul Papă care s-a întors în Palestina, de unde venise sfântul Petru. A fost o călătorie cu valoare simbolică înaltă, care exprima lumea sa interioară, spiritualitatea sa şi teologia sa. Făcând după abia şase luni de la alegerea la pontificat şi în timp ce era în desfăşurare conciliul, el a voit să indice Bisericii drumul pentru a se regăsi pe deplin pe ea însăşi şi a se orienta în marea tranziţie aflată în desfăşurare în convieţuirea umană. De fapt, Biserica poate să fie autentică şi să-şi împlinească misiunea sa numai dacă merge pe urmele lui Cristos.
A fost primul Papă care, cu gest desigur semnificativ, a voit să renunţa la tiara, luând-o public de pe cap la 13 noiembrie 1964 şi dăruind-o săracilor. Voia, cu acest gest, să dea de înţeles că autoritatea Papei nu trebuie confundată cu o putere de tip politico-uman.
După puţin săptămâni avea să întreprindă călătoria apostolică în India, care atât de mult a influenţat magisteriul său social. Renunţarea la tiara căpăta valoarea unui gest programatic de umilinţă şi de împărtăşire, simbol al unei Biserici care îi pune pe săraci în centrul atenţiei sale şi se apropie de ei cu respect şi iubire, văzând în ei pe Cristos.
A fost primul Papă care a mers la ONU, unde s-a prezentat ca un pelerin care de două mii de ani avea un mesaj de încredinţat tuturor popoarelor, Evanghelia iubirii şi a păcii, şi în sfârşit putea să-i întâlnească pe reprezentanţii tuturor naţiunilor şi să le încredinţeze acest mesaj. A fost primul Papă care a mers în Africa, în America Latină şi în extremul Orient.
Paul al VI-lea este şi Papa care a abolit curtea pontificală şi care a voit ca Vaticanul şi Curia Romană să aibă un stil de viaţă mai simplu şi o orientare mai pastorală şi mai internaţională, pentru ca Biserică să fie mai mult ca oricând în slujba întregii omeniri.
(După L'Osservatore Romano, 7 august 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
