Loja Centrală a bazilicii "Sfântul Petru" s-a deschis larg, luminată, la scurt timp după ce din coşul Capelei Sixtine se înălţase un nor de fum alb: "Habemus papam! - a anunţat cardinalul Pericle Felici - Dominum Karolum Sanctae Romanae Ecclesiae Cardinalem Wojtyła".
Biserica Romei îşi primise din nou episcopul, iar lumea catolică - păstorul ei universal.
Era 16 octombrie 1978 ora 18.00.
Conclavul începuse trist - cu amintirea morţii subite a papei Ioan Paul I - şi agitat, de neînţelegerile dintre cardinalii italieni. S-a propus la un moment dat o candidatură din Lumea a Treia sau un african, dar aceştia erau supuşi sub aspect economic şi psihologic Europei, iar gândurile lor erau îndreptate tot înspre Europa creştină. Pe de altă parte, în anul următor aveau loc alegerile europene, iar dorinţa care se făcea tot mai des auzită în masa catolică era că "Europa trebuie să-şi regăsească chipul creştin"1. Un papă care să îndeplinească proiectul unei "Europe a catedralelor" nu putea fi italian, fiindcă nici unul din cardinalii italieni nu avea calitatea de a se distinge sau de a fi în asentimentul majorităţii; un german nu era de dorit - umbrele lăsate de Hitler otrăveau încă Europa. Trebuia cineva venit dintr-o naţiune pură, martiră (sub nazism şi sub comunism), cu puternică autoritate pastorală asupra poporului său, cu fermitate teologică şi voinţă puternică, o personalitate carismatică, simbol al coeziunii catolice şi al iubirii creştine manifestată faţă de celelalte confesiuni şi religii. Acea naţiune martiră, cu o mare stabilitate teologică şi cu înrădăcinare populară fermă, cultivând o devoţiune mariană ferventă, unde catedralele şi bisericile erau fortăreţele unei credinţe intacte, devenind tot mai puternică prin râuri de jertfe, era Polonia. Şi mai mult, Polonia - "poartă a furtunilor" de-a lungul istoriei, - ţară de limbă slavonă dar de cult romano-catolic, părea destinată să fie "pod" între creştinismul bizantin şi apusean, or "pontifex maximus" semnifică tocmai făuritor de poduri.
Iar arhiepiscopul de Cracovia întrunea toate aceste calităţi.
Acum, la 33 de ani de la alegerea sa ca papă, cuvintele şi opera sa se continuă în mod firesc, fără umbra mâhnirii, absenţei sau inadecvării pe care o produce în general, moartea. Fiindcă, dacă în Vechiul Testament "iubirea e tare ca moartea", Evanghelia e tocmai victoria iubirii care învinge moartea - iar Ioan Paul al II-lea este el însuşi, în totul, iubire de Dumnezeu.
Despre el s-ar putea spune că exprimă în persoana sa misterul paradoxului.
De fapt, creştinismul în totalitate este un mister al paradoxului: Dumnezeu s-a făcut om ca să sufere pentru om; îi iubeşte cu iubirea sa absolută şi continuă să-i iubească pe cei care nu-l cunosc, nu-l recunosc sau îl urăsc; un grup de 12 oameni simpli, fără carte sau vreo pregătire specială cuceresc lumea; un învăţat care-i persecuta îndârjit pe creştini, devine el însuşi un aprig creştin, propagă creştinismul pe o arie dificil de străbătut chiar cu mijloacele actuale şi-şi dă viaţa pentru Cristos; iar cea mai mare izbândă pentru un creştin continuă să fie jertfa pentru Isus.
Aspectele aparent contradictorii sau paradoxale ale personalităţii fericitului Ioan Paul al II-lea au un numitor comun: primatul persoanei umane în faţa colectivismului comunist şi consumismului / individualismului occidental, totul înrădăcinat pe iubirea divină, pe care o manifestă în toate acţiunile şi alegerile sale:
polonez iubindu-şi până la sacrificiu propria-i patrie, a îmbrăţişat cu iubire orice naţiune;
catolic riguros, împotrivindu-se oricărui sincretism religios, a afirmat că seminţele adevărului divin se găsesc în toate religiile şi în orice cultură;
celibatar, a făcut elogiul căsătoriei şi a luptat pentru apărarea vieţii din momentul conceperii până la sfârşitul ei natural;
filosof de talie mondială şi recunoscut ca atare, nu a cedat tentaţiei de face din filosofie o profesie;
actor, poet şi dramaturg de talent, a adus în teatru focul viu al credinţei sale, dar a renunţat la scenă pentru ca apoi, pe scena lumii, să aducă întreaga sa fiinţă fiindcă, aşa cum avea să spună în ultimul său poem, "Stanisław", "cuvântul nu converteşte, sângele - da";
a mobilizat cele mai numeroase mulţimi din istorie, creştini şi necreştini şi vorbind tuturor, părea că se adresează fiecăruia în parte, dar niciodată şi sub nici o formă nu a incitat la violenţă, cuvântul de ordine fiind iubirea, credinţa şi speranţa;
el, "singurul lider global al lumii"2, a dus la căderea comunismului;
a ştiut să îndrume fără să constrângă, să însoţească tinerii fără să recurgă la concesii, să fie umil în faţa lui Dumnezeu dar şi a divinităţii din fiecare om fără să se umilească şi i-a transformat pe cei din jur fără s-o impună - fiindcă a fost mai presus de toate el însuşi iubire de Dumnezeu.
La vârsta de 33 de ani, Isus era înălţat pe cruce.
La 33 de ani de la alegerea sa ca papă, într-o lume sfâşiată de ură şi conflicte, de intoleranţă religioasă şi asasinate în masă împotriva creştinilor, aprobate, acceptate sau privite cu indiferenţă de comunitatea internaţională, sunt mai actuale decât oricând cuvintele fericitului Ioan Paul al II-lea: "Izvorul nesecat al reconcilierii este crucea lui Cristos": bârna sa verticală simbolizează nevoia omului de a se reconcilia cu Dumnezeu, iar cea orizontală - reconcilierea în interiorul umanităţii. Pentru aceasta a cerut iertare, în numele Bisericii, pentru toate păcatele istoriei, pentru aceasta a fost primul papă din istorie care a intrat în sinagogă (13 aprilie 1986), pentru aceasta a vorbit pe stadionul din Casablanca tinerilor musulmani (19 august 1985) - şi cei 80.000 de musulmani "l-au ascultat cu mult mai mare interes şi respect decât o făcuseră catolicii şi episcopii olandezi"3, pentru aceasta a venit la noi, în România (7-9 mai 1999), o ţară de limbă latină, dar de religie creştin-bizantină (ca într-o complementaritate de "punte" cu Polonia), fiind primul papă care a păşit pe pământul nostru.
"Nu acceptaţi să fiţi instrumente de violenţă şi distrugere - se adresa el tinerilor - apăraţi pacea, plătind chiar cu propria viaţă, dacă e nevoie... Străduiţi-vă cu întreaga energie să faceţi acest pământ mai ospitalier pentru toţi... şi spuneţi «da» lui Cristos".
Aceasta este crucea spre care privim cu speranţă, credinţă şi iubire acum, la 33 de ani de la alegerea sa ca papă.
Era 16 octombrie 1978, ora 18.00.
Rugăciunea pentru pace a lumii care nu a avut niciodată pace, începuse.
O rostea un polonez înţelept, tânăr şi frumos, primul papă slav din istorie.
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Domenico del Rio, Karol cel Mare - Istoria papei Ioan Paul al II-lea, Ed. "Pauline", Bucureşti, 2005, trad. pr. Ioan Sociu, p. 103-107.
2 Este caracterizarea pe care ziarul britanic "The Independent" o făcea papei Ioan Paul al II-lea într-un editorial publicat în 1995.
3 George Weigel, Martor al speranţei - biografia papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005), Ed. "Galaxia Gutenberg", Târgu Lăpuş, p. 570.
