Cardinalul spaniol Francisco Álvarez Martínez, arhiepiscop emerit de Toledo, a murit miercuri, 5 ianuarie 2022, la ora 6.45, într-un centru spitalicesc din Madrid, după o boală lungă. Născut la 14 iulie 1925 la Santa Eulalia de Ferroñes Llanera, în Arhidieceza de Oviedo, la 11 iunie 1950 a fost hirotonit preot. Numit episcop de Tarazona la 13 aprilie 1973, a primit hirotonirea episcopală la 3 iunie. La 20 decembrie 1976 a devenit episcop de Calahorra y La Calzada - Logroño şi la 12 mai 1989 episcop de Orihuela-Alicante. La 23 iunie 1995 a fost numit arhiepiscop de Toledo. În consistoriul din 21 februarie 2001 a fost creat şi publicat cardinal cu titlul "Santa Maria Regina Pacis a Monte Verde". La 24 octombrie 2002 a renunţat la conducerea pastorală a Arhidiecezei de Toledo.

La Toledo, ca păstor între 1995 şi 2002, a relansat concret misiunea evanghelizării între al doilea şi al treilea mileniu şi a îmbogăţit arhidieceza - sediu primaţial - cu diferite iniţiative, şi cu puternic caracter social, cum este fundaţia Hogar 2000, pentru bolnavii de SIDA, instituind în afară de asta postul de televiziune diecezan. Iată o sinteză a slujirii desfăşurate de cardinalul Francisco Álvarez Martínez în amintirea actualului arhiepiscop de Toledo, Monseniorul Francisco Cerro Chaves, care a reevocat figura predecesorului său într-un mesaj de condoleanţe.

Francisco Álvarez Martínez a făcut studiile ecleziastice în seminarul diecezan din Oviedo, oraş în care a fost hirotonit preot în 1950. Din 1955 până în 1958 a studiat drept canonic la Universitatea Pontificală din Salamanca, obţinând licenţa, iar din 1960 până în 1962 la Universitatea Pontificală Comillas la Madrid, obţinând doctoratul.

La 11 februarie 1958 a fost numit canonic al catedralei mitropolitane din Oviedo: în timpul episcopatului Monseniorului Lauzurica y Torralba, din 1950 până în 1957, i-a fost secretar particular. Funcţie pe care a unit-o cu slujirea sacerdotală în cartierul Corredoria. A fost cancelar-secretar al Arhiepiscopiei de Oviedo din 1958 până în 1962, rol desfăşurat din nou din 1965 până în 1969. Şi în 1969 a fost numit cancelar-secretar şi vicar episcopal - secretar al grupului de vicari. Alături de aceste slujiri, s-a ocupat de capelania reşedinţei universitare a Institutului terezian din Oviedo din 1960 până în 1973.

Numit episcop de Tarazona de Paul al VI-lea în 1973, a primit hirotonirea episcopală de la arhiepiscopul Luigi Dadaglio, nunţiu apostolic în Spania. Co-consacratori au fost monseniorii Cantero Cuadrado, arhiepiscop de Zaragoza, şi Méndez Asensio, arhiepiscop de Pamplona. Obedientia et pax a fost motoul său episcopal. În decembrie 1976 a fost numit episcop al Diecezei de Calahorra y La Calzada - Logroño, luând în posesie canonică la 16 ianuarie 1977. Şi în mai 1989 a fost transferat la Dieceza de Orihuela-Alicante, pe care a luat-o în posesie canonică la 17 iunie.

Numit la sediul primaţial de Toledo în iunie 1995, a luat în posesie canonică la 24 septembrie. Apoi, în 2002, a renunţat la conducerea pastorală a Arhidiecezei de Toledo.

În cadrul episcopatului spaniol a desfăşurat multiple funcţii. A fost membru al comisiei permanente şi al comitetului executiv al Conferinţei Episcopale din 1993 până în 1999. Anterior, din 1984 până în 1993, a fost preşedinte al comisiei mixte de episcopi şi superiori majori ai călugărilor şi institutelor seculare. În 1994, la indicaţia Conferinţei Episcopale, a participat la Sinodul Episcopilor despre "Viaţa consacrată şi misiunea sa în Biserică şi în lume". În intervenţia sa la lucrările adunării a cerut să se insiste "mai mult asupra unei chemări la sfinţenie a vieţii consacrate".

În Curia Romană a făcut parte din Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, din Consiliul Pontifical pentru Laici şi din Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor.

În octombrie 1999, la desemnarea papei, a participat la a doua adunare specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, denunţând în intervenţia sa "provocările legate de răspândirea unei vagi religiozităţi şi a unui ateism practic. Această descreştinare - a afirmat el - slăbeşte viaţa şi capacitatea evanghelizatoare a Bisericii, unde este alarmantă diminuarea de vocaţii sacerdotale, de viaţă consacrată şi de implicare seculară". Răspunsul diecezei, pentru el, ar fi avut necesitatea de a se concentra într-o spiritualitate "împotriva consumismului materialist", articulându-se în câteva aspecte: "coresponsabilitate în faţa individualismului, viaţa familială, atitudinea misionară şi ecumenică", reelaborând "o ecleziologie de comuniune între episcopat, viaţa consacrată şi laici, carisme şi slujiri".

A trăit cu intensitate spirituală deosebită Anul sfânt 2000, relansând misiunea de evanghelizare în arhidieceză. Şi îndreptându-şi atenţia spre "Isus Cristos viu în Biserica sa şi izvor de speranţă", cu a scris el în "L'Osservatore Romano" la 22 ianuarie 2000. "Creştinii - a subliniat el - nu mai trebuie să se lase dominaţi de cultura europeană persistentă a separării între valorile spiritului şi progresul material, care deformează viziunea transcendentă a omului din popoarele noastre, cu pretenţia de a voi să înscrie influenţa creştinilor la sfera pur privată şi individuală". Şi a indicat familiile şi parohiile, "micile comunităţi apostolice", ca "locurile de răspuns la fragmentarea individualistă".

La 16 decembrie 2000 a celebrat Liturghia în ritul hispano-mozarabic - deosebit de îngrijit la Toledo - la altarul Catedrei din Bazilica "Sfântul Petru", în cadrul celebrărilor jubiliare. Şi cu o seară înainte, în cursul rugăciunii Anului Sfânt în Piaţa "Sfântul Petru", a reafirmat că "evanghelizarea trebuie să fie izvor de transformare pentru societate: Evanghelia este forţa regeneratoare a noii culturi când pătrunde până la rădăcini".

Pentru el, familia avea un rol decisiv: a repetat asta şi la întâlnirile dintre cardinali în ajunul conclavului din 18 şi 19 aprilie 2005 - primise purpura de cardinal în consistoriul din februarie 2001 - la care a luat parte chiar cu trei luni înainte de împlinirea vârstei de optzeci de ani.

(După L'Osservatore Romano, 5 ianuarie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu