|
| © agenţia SIR |
A trăi şi a locui în comuniunea sfinţilor
La începutul lui noiembrie, după ce s-au terminat recoltările, în emisfera de nord, când natura se îndreaptă spre odihnă şi copacii se colorează în tonalităţi de toamnă; când apusurile senine şi un pic melancolice invită să privim departe... tradiţia creştină dedică un moment special de comuniune cu aceia care ne-au precedat în pelerinajul vieţii. Această perioadă începe la 1 noiembrie cu celebrarea Solemnităţii Tuturor Sfinţilor, cunoscută şi ca Toţi Sfinţii. Festivitatea a fost instituită de Papa Grigore al IV-lea în 835, însă rădăcinile sale dăinuie din secolul al IV-lea, care uneşte pământul şi cerul, ne bucurăm cu acea "mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile", contemplată de Ioan în Apocalips (7,9).
În ziua de după Toţi Sfinţii, la 2 noiembrie, celebrăm Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi, o tradiţie născută în ambientul monastic în 998, apropiind-o de Toţi Sfinţii. Această celebrare s-a răspândit treptat până când s-a extins la toată Biserica Catolică în secolul al XIII-lea. Amintirea credincioşilor răposaţi este, şi astăzi, una din zilele cele mai simţite, caracterizată de rugăciune - îndeosebi celebrarea euharistică - de vizita la cimitir, de împodobirea mormintelor cu flori şi de aprinderea de lumânări. Atenţia faţă de rudele şi prietenii răposaţi continuă toată luna noiembrie.
În acest context, pare oportun să facem o aluzie la sărbătoarea Halloween, celebrată la 31 octombrie şi legată de Toţi Sfinţii şi de amintirea credincioşilor răposaţi, creând un soi de "triduum". Halloween este contracţia din englezescul "All Hallows' Eve", adică "ajunul de Toţi Sfinţii" sau noaptea Tuturor Sfinţilor. Această dată, născută în ambientul creştin occidental, s-a transformat de-a lungul secolelor într-o celebrare laică, adesea influenţată de obiceiuri păgâne şi cu trăsături macabre, uneori neliniştitoare, asociate cu ezoterismul şi satanismul. Răspândită în America de coloniştii irlandezi şi scoţieni, s-a propagat în multe alte culturi între sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, transformându-se într-o sărbătoare carnavalescă. Prezentată aici ca o sărbătoare nevătămătoare pentru copii, în realitate este o formă de neocolonialism cultural cu scopuri comerciale, care riscă să golească de sens sărbătorile creştine şi să banalizeze realitatea morţii, devenită de acum un tabu în societatea noastră.
Comuniunea sfinţilor este una din realităţile cele mai frumoase din credinţa noastră. Toţi Sfinţii ne deschide porţile paradisului pentru a contempla bucuria şi fericirea tuturor fraţilor noştri şi a surorilor noastre - din orice timp şi spaţiu, religie şi crez, limbă, rasă, popor şi naţiune - care se bucură de gloria cerească. Nu este vorba numai de "sfinţii de la uşa vecină" sau de creştinii ajunşi la patria cerească, ci de toţi membrii Împărăţiei lui Dumnezeu, sfinţiţi de sângele Mielului (Ap 7,14).
"Comuniunea sfinţilor" nu este o legătură ideală sau abstractă, ci o realitate foarte concretă. Sfinţii, locuitori ai paradisului, nu trăiesc "în odihnă veşnică" ignorând suferinţele şi luptele noastre zilnice împotriva răului. În cer nu este lene, ci hărnicie. Dacă Tatăl "lucrează" (In 5,17), cum ar putea fiii săi să rămână inactivi, indiferenţi faţă de travaliul nostru? A trăi şi a locui în comuniunea sfinţilor înseamnă a conştientiza această solidaritate minunată, a o primi în viaţa noastră şi a lua parte la acţiunea cerului pe pământ.
Comuniunea nu ar fi completă fără a ne gândi la fraţii noştri şi surorile noastre răposaţi care încă nu au ajuns la viziunea beatifică, destinaţie şi dorinţă supremă a inimii umane. Aceasta este semnificaţia Pomenirii Tuturor Credincioşilor Răposaţi, care urmează după Toţi Sfinţii. Biserica peregrină pe pământ îi aminteşte cu afect, se roagă pentru ei cu încredere şi participă la purificarea lor cu mijlocirea proprie. De fiecare dată când celebrăm Euharistia îi amintim în rugăciunea euharistică: "Adu-ţi aminte şi de fraţii şi surorile noastre şi de toţi care au adormit în speranţa învierii şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale" (Rugăciunea euharistică nr. 2).
Cu această ocazie suntem încurajaţi să-i amintim mai des şi cu grijă fraternă pe toţi credincioşii răposaţi, în special pe rudele şi prietenii noştri de care ne leagă un raport de afect şi recunoştinţă. Este o oportunitate pentru a întări legătura noastră de comuniune cu ei, pentru că moartea nu frânge legăturile de iubire, ci le purifică şi le întăreşte. Chiar dacă amintirea unor persoane poate să fie dureroasă datorită suferinţelor şi nedreptăţilor îndurate, această perioadă poate să reprezinte un timp de har pentru a ne reconcilia cu ei, pentru a vindeca rănile noastre şi a însănătoşi amintirile noastre. În lumina Iubirii, ei înşişi sunt acum foarte conştienţi de răul comis şi, căiţi, imploră iertarea noastră şi se roagă pentru noi.
Zilele de 1 şi 2 noiembrie, prelungite pentru toată luna de amintirea răposaţilor noştri dragi, sunt o proclamare a credinţei noastre pascale. Harul acestor celebrări ne permite să mărturisim cu conştiinţă mai mare: "Cred în împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică". În afară de asta, cufundarea în viaţa lui Cristos Înviat, prim rod al celor vii, exorcizează frica noastră de moarte. Speranţa creştină ne conduce într-un proces de transfigurare a morţii, până când, ca Sfântul Francisc, vom putea s-o considerăm "sora moarte".
Contemplarea sfinţilor şi experienţa de comuniune cu răposaţii ne face să confruntăm viaţa noastră cu viaţa viitoare şi definitivă. Frumuseţea comuniunii sfinţilor, dacă este trăită realmente, ne determină să schimbăm parametrii noştri de viaţă: creştinul care priveşte la cer nu permite ca existenţa sa să fie condusă de criteriile lumeşti. Dacă privirea noastră este iluminată de Lumină, ne vom angaja să colaborăm pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, promovând pacea, dreptatea şi fraternitatea universală.
Cu privire la purgator, trebuie purificată această doctrină de viziunile acumulate de imaginarul creştin în decursul secolelor. După moarte, ne aflăm în afara timpului şi a spaţiului şi nu este posibil "să imaginăm" purgatorul, ci numai să-l gândim. Catehismul Bisericii Catolice tratează în mod sobru, dar esenţial, această temă (nr. 1030-1032), vorbind despre "purificare finală sau purgator". Sfântul Paul în 1Cor 3,10-17 spune că "focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia" şi că unii se vor mântui "numai ca prin foc"! Oricum, în Dumnezeu totul este har. Chiar şi purgatorul! Este suplimentul de milostivire pentru a ne face "iubire curată". Putem să ne gândim că "focul purificator" este focul Duhului, care duce înainte în noi lucrarea sa de sfinţire şi, în acelaşi timp, focul pasiunii sufletului nostru, care tânjeşte la viziunea beatifică şi suferă că încă se simte "departe". Pentru că "tare ca moartea este iubirea şi gelozia, teribilă ca locuinţa morţilor. Văpaia ei este ca văpaia focului şi ca flăcările Domnului" (Ct 8,6).
de Manuel João Pereira Correia
(După agenţia SIR, 31 octombrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
