"Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde" (cf. Rugăciunea Prefaţa I, pentru răposaţi).

După ce ieri i-am sărbătorit pe Toţi Sfinţii din paradis, astăzi Sfânta Biserică ne cheamă să-i celebrăm pe toţi credincioşii răposaţi care au plecat din această lume cu semnul credinţei, adică în prietenie şi în harul lui Dumnezeu, şi să facem sărbătoare în cinstea lor, căci ei au fost instrumente şi vase de care s-a folosit Duhul Sfânt pentru a face multe fapte bune pe acest pământ.

Încă de la începutul Bisericii creştinii şi-au amintit de răposaţii lor şi s-au rugat pentru ei. Să ne gândim numai la catacombele antichităţii creştine, unde mormintele celor adormiţi în Domnul deveneau locuri de rugăciune, locuri amintiri frumoase şi locuri de reflecţie asupra vieţii în Cristos. Să ne gândim şi la cimitirele de ieri şi de astăzi, unde creştinii buni se adună în jurul mormintelor dragilor răposaţi pentru rugăciune şi împărtăşire.

Ne rugăm pentru credincioşii răposaţi pentru că ei fac parte din Biserică, căci Biserica este comuniunea "celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc desăvârşirea în purgator şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică" (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 962).

Pentru că sufletul omului a fost creat de Dumnezeu nemuritor şi Cristos şi-a asumat condiţia umană la întrupare făcând din oameni fraţii săi, fii ai Tatălui ceresc şi temple ale Duhului Sfânt, Biserica ne învaţă că nu mai există despărţire între morţi şi vii, căci toţi suntem vii în Dumnezeu cel întreit şi unic, căci în el nu există moarte. Isus însuşi le spunea saducheilor că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, întrucât în el toţi trăiesc, ca Abraham, Isaac şi Iacob (cf. Lc 20,38). Deci, moartea trupului nu poate desface legăturile de iubire dintre cei vii şi cei morţi în Domnul. De aceea, Biblia spune: "Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!" (Ap 14,13) De aceea, o doamnă căreia i-a murit soţul nu spunea că este văduva soţului decedat, ci este soţia lui.

Prefaţa I, de la cei răposaţi, spune aşa: "Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde, şi, după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri". Ne vom întâlni cu toţi la venirea lui Isus de-a doua când vom învia prin puterea învierii lui (cf. Fil 3,10).

Înmormântând trupurile credincioşilor răposaţi, Biserica întăreşte credinţa în învierea trupului. Sfântul apostol Paul zice: "Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi. Şi când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă. Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc" (1Cor 15,36-37.42-44).

Am semănat trupurile dragilor noştri răposaţi care au primit ca şi noi germenul vieţii veşnice la Creaţie şi la Botez, şi acum îngrijim de ceea ce am semănat: le udăm, le hrănim şi le îngrijim spre învierea şi fericirea veşnică. Dar Domnul le dă creşterea şi desăvârşirea (cf. Col 2,19).

Cineva întreba odată: De ce trebuie să ne rugăm pentru cei răposaţi, oare Dumnezeu nu-i iubeşte? Oare jertfa lui Isus nu a fost suficientă? Celor care mai întreabă la fel, le putem răspunde astfel în credinţă: Nu ne rugăm pentru cei răposaţi de parcă, fără rugăciunile noastre, Dumnezeu n-ar avea grijă de ei, ci tocmai pentru că ştim că-i iubeşte şi are grijă de ei, cerem privilegiul de a ne uni iubirea noastră pentru ei cu iubirea lui.

Iar referitor la jertfa mântuitoare a lui Isus de la cruce, spunem că a fost mai mult decât suficientă şi îndestulătoare pentru mântuirea tuturor oamenilor până la sfârşitul lumii. Dar pentru că mântuirea este o lucrare divino-umană, în care Dumnezeu şi omul îşi are fiecare partea lui. Dumnezeu şi-a împlinit perfect şi îndestulător partea lui; dar omul, fiind slab, nu-şi poate împlini totdeauna la timp şi îndestulător partea lui de lucrare. De aceea, Dumnezeu cel milostiv şi îndurător a rânduit ca, în virtutea "împărtăşirii sfinţilor", noi, cei rămaşi încă în viaţă, alături de fericiţii din cer, să îi ajutăm pe fraţii noştri răposaţi aflaţi în purgator să-şi împlinească bine partea lor în această lucrare divino-umană a mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, spunând: "Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă mântuiţi" (Iac 5,16); "Slujiţi-vă unii altora în dragoste" (Gal 5,13).

Sufletele mântuite de Isus la cruce, care au plecat la Domnul mai înainte de a-şi împlini pe deplin partea lor, dar plecaţi în stare de har şi în prietenie cu Dumnezeu, ajung într-un loc de purificare numit "purgator" şi acolo împlinesc ceea ce le mai lipsea pentru a se bucura în mod deplin de mântuirea lui Isus de la cruce. Dar singure nu au putere, de aceea, de acolo ele mai aşteaptă, pe lângă mijlocirile îngerilor şi sfinţilor, şi ajutoarele noastre, pentru a împlini partea lor de lucrare din opera de mântuire divino-umană. Dar mai ales aşteaptă în această lună noiembrie să câştigăm pentru ele indulgenţe plenare (în perioada 2-9 noiembrie) şi ajutoare substanţiale în toate zilele din această lună. De aceea, Biserica nu uită niciodată de membrii ei plecaţi în veşnicie şi, în mod deosebit în această lună, şi îi ajută să-şi termine partea lor de lucrare, oferind pentru ei: sfânta Liturghie, rugăciuni, jertfe, fapte milostenie şi indulgenţe plenare şi parţiale. Indulgenţele sunt tezaurul Bisericii format din meritele lui Isus, ale sfinţilor din cer şi ale oamenilor drepţi de pe pământ. Iar din acest tezaur Biserica oferă comori de har sufletelor din purgator.

Multe suflete din purgator care au fost uitate de dragii lor de pe pământ, vin cu permisiunea lui Dumnezeu să le amintească dragilor lor de datoria lor de ale ajuta, aşa cum Domnul a spus, şi să le ceară cu insistenţă ajutorul de care au nevoie, căci din purgator nu se scapă până ce nu se plăteşte şi "ultimul bănuţ" (cf. Mt 5,26).

Iată câteva exemple edificatoare din care reiese ceea ce aşteaptă sufletele din purgator de la noi, oamenii de pe pământ:

Părintele Giuseppe Tomaselli (1902-1989), un preot italian, un preot salezian al lui Don Bosco, povesteşte că în Institutul "Fiicelor Mariei, ajutorul creştinilor", din Nisa, la amurg, călugăriţei de serviciu a văzut pe cineva în curte sub arcadele casei, deşi poarta era încuiată. Când s-a apropiat, l-a văzut pe Monseniorul Marengo, episcop de Carrara, care murise în 22 octombrie 1921, cinstit ca sfânt. "Excelenţă, dvs. aici? Nu sunteţi mort?" Atunci, episcopul i-a zis: "M-aţi lăsat în purgator. Am muncit atât de mult pentru acest institut şi nu v-aţi mai rugat pentru mine, crezându-mă sfânt! Rugaţi-vă pentru mine!" Şi spunând acestea a dispărut. Sora s-a dus repede şi l-a informat pe rectorul major al salezienilor, părintele Philip Rinaldi, (acum şi el trecut la cele veşnice şi înscris în numărul "slujitorilor lui Dumnezeu", spre beatificare şi canonizare). Părintele Philip Rinaldi a cerut pentru bunul episcop Marengo rugăciuni publice la Sanctuarul Mariei Ajutorul creştinilor. După o săptămână, Monseniorul Marengo a reapărut în acelaşi institut, spunând: "Am ieşit din purgator. Vă mulţumesc şi vă iubesc. Mă rog pentru voi!"

Sfântul Nicolae din Tolentino (1245­1306), un mistic italian, povesteşte că într-o sâmbătă seara în timp ce stătea în pat, l-a auzit vorbind pe fratele Pellegrino de Osimo, un călugăr decedat de ceva vreme, pe care Nicolae îl cunoscuse. Fratele Pellegrino i-a spus că el este în purgator şi l-a rugat Nicolae să ofere sfânta Liturghie pentru el şi pentru alte multe suflete suferinde, ca să fie eliberate din purgator. În următoarele şapte zile, Nicolae a făcut acest lucru şi a fost răsplătit cu o a doua viziune, în care confratele decedat şi-a exprimat recunoştinţa şi l-a asigurat că un număr mare de oameni se bucură acum de prezenţa lui Dumnezeu datorită sfintelor Liturghii şi a rugăciunilor sale.

Sfânta Maria Margareta Alacoque (1647-1690), o călugăriţi franceză, în timp ce se ruga în faţa preasfântului sacrament, dintr-o dată a apărut în faţa ei o persoană înveşmântată cu foc şi i-a spus că este în purgator, că este un călugăr benedictin care ajuns acolo pentru nişte gânduri indecente nealungate la timp şi pentru nişte momente de lipsă de dragoste faţă de fraţi, şi a rugat-o să primească în spirit de credinţă suferinţele permise de Dumnezeu şi să le ofere pentru el. Timp de trei luni, sfânta a fost bolnavă, dar şi-a oferit suferinţele ei pentru a înceta ale lui. După trei luni călugărul i-a apărut sfintei total schimbat, adică plin de bucurie şi strălucire; i-a mulţumit şi i-a promis că se va ruga pentru ea în faţa lui Dumnezeu.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), o călugăriţă italiană, povesteşte că i s-a arătat un călugăr reţinut în purgator, pentru că într-un concediu a scăpat nişte priviri nepotrivite şi a arătat prea multă afecţiune rudelor. A cerut ca sfânta să se roage pentru el. După câteva zile a reapărut şi i-a mulţumit, promiţându-i că se va ruga pentru ea.

Sfântul Ludovic Bertrand (1526-1580), un preot spaniol, un misionar dominican, povesteşte că într-o noapte, pe când se ruga în capela mănăstirii, i-a apărut un suflet din purgator înconjurat de flăcări şi i-a cerut să se roage pentru el şi să ofere de pomană ceva de mâncare cuiva, pentru că odată într-o discuţie a vorbit pe un ton nepotrivit, jignindu-l pe un frate (cf. Mt 5,22). Având dorinţa îndeplinită, sfântul l-a văzut pe acel suflet în noaptea următoare urcând glorios şi radiant la cer

Da, răposaţii noştri aşteaptă de la noi, cei de pe pământ: sfinte Liturghii, rugăciuni, pomeni şi jertfe. Oare i le vom refuza? Apoi am văzut din apariţiile lor că se roagă pentru cei care îi ajută. De aceea, lecturile biblice din această sfântă zi de comemorare a răposaţilor ne vorbesc nu doar despre jertfa mântuitoare a lui Cristos şi despre credinţă, ci şi despre rugăciune, despre jertfa de sine, despre fapte de dragoste şi despre fericiri.

Odihna cea veşnică dă-o răposaţilor noştri, Doamne! Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor! Să se odihnească în pace! Prin mila lui Dumnezeu. Amin!

Pr. Ioan Lungu