Iob 19,1.23-27a; Ps 27; Rom 5,5-11; In 6,37-40
"Aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,40).
În a doua zi din noiembrie Biserica ne cheamă să ne gândim şi să ne amintim de dragii noştri răposaţi care au trecut la Domnul din această lume şi să ne unim în rugăciune cu ei pentru a dobândi de la Dumnezeu fericirea lor şi a noastră, căci noi, creştinii de pe pământ, din voinţa lui Dumnezeu şi prin Botez suntem uniţi cu toţi cei din paradis şi cu toţi cei din purgator, într-o singură Biserică.
Dumnezeu cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3) ne-a creat pe noi, oamenii, după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26-27) pentru a fi şi noi sfinţi şi fericiţi împreună cu el în paradis. Numai că în timpul şederii noastre în grădina Edenului (cf. Gen 2,8), în timp ce Dumnezeu şi armatele lui de îngeri rămaşi fideli după rebeliunea lui Lucifer şi aruncarea lui din paradis în iad (cf. Mt 25,41), lucrau la refacerea locurilor cereşti devastate de armatele lui Lucifer la părăsirea paradisului (cf. In 5,17), a intervenit şi căderea noastră în neascultare faţă de Dumnezeu, fiind atraşi sau împinşi în această cădere în neascultarea de însuşi Lucifer, travestit în şarpe (cf. Gen 3,1-7), travestire care, după căderea lui în păcat şi atragerea noastră în păcatul său, i se potrivea acum cel mai bine, căci i-a rămas şi numele de "şarpele de la început, diavolul şi satana" (cf. Ap 12,9). Imediat după păcat s-au ivit moartea (cf. Gen 3,19) şi iadul (cf. Mt 25,41), care împreună cu trupul omului supus păcatului (cf. Rom 7,24), au devenit aliaţii diavolului, în lupta lui contra lui Dumnezeu, contra chipului său din oameni şi contra amprentei divine din toată creaţia.
A fost o a doua dramă de inimă pentru Dumnezeu, căci atât creaţia de spirite pure, cât şi creaţia de oameni din ţărâna pământului după chipul şi asemănarea sa, au refuzat prin păcat sfinţenia şi fericirea sa (cf. Is 14,12-15; Gen 3,6-7), diavolul în mod voit şi omul fiind amăgit de invidia diavolului (cf. Înţ 2,24).
Vorbind de drama noastră ca oameni amăgiţi şi atraşi în păcat, putem spune că ea a fost mare: chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din noi, deşi au rămas, ele au fost acoperite de urâciunea păcatului; onoarea de prinţi divini şi stăpânirea noastră peste creaţia lui Dumnezeu (cf. Gen 2,19; Ps 8,7-9), au fost pierdute la diavol, care din momentul păcatului nostru el a devenit "prinţul întunericului" (cf. Ef 6,12) şi "principele acestei lumi" (cf. In 14,30), om şi creaţie pe care diavolul caută să le schimonosească după chipul său şi să le ducă în iadul lui.
Pentru că omul a păcătuit din invidia diavolului şi prin înşelăciune (cf. Înţ 2,24), Dumnezeu a conceput un plan de salvare pentru om şi pentru creaţia sa (cf. Gen 3,15), fără să-l includă pe diavol, deşi diavolul poate asta sperase atunci când l-a împins pe om în păcat. Planul divin de mântuire a constat din trimiterea lui Isus Fiul său să spele păcatul omului şi astfel să-l elibereze pe om şi să elibereze şi creaţia ajunsă sub stăpânirea satanei din cauza păcatului omenesc (cf. Rom 8,20-23) şi în trimiterea Duhului Sfânt care să locuiască în omul răscumpărat la cruce (cf. 1Cor 3,16) şi să reînsufleţească întreaga creaţie căzută în stăpânirea diavolului (cf. Ps 104,30). Deşi diavolul şi aliaţii săi, moartea şi trupul păcatului, au fost învinşi de Isus la cruce (cf. Col 2,14-15), iar Duhul Sfânt a început să locuiască în oamenii care cred în Cristos (cf. Gal 3,22), totuşi până la vestirea evangheliei până la marginile pământului (cf. Mt 24,14) şi până la venirea lui Isus de-a doua împreună cu îngeri săi buni, diavolul va continua să-l atragă pe om în păcat, să-i "cearnă pe cei credincioşi" (Lc 22,31) şi să mai aibă o brumă de stăpânire peste creaţie.
Undeva în Suedia timpurilor noastre, un grup de terorişti au răpit un grup de persoane pe care le-au supus terorii. Poliţia statală a aflat şi a declanşat o acţiune de salvare, dar salvare care a devenit foarte grea şi anevoioasă pentru că prizonierii au pactizat cu teroriştii împotriva salvatorilor. Cam aşa ceva i s-a întâmplat şi lui Dumnezeu salvatorul tuturor celor căzuţi sub stăpânirea satanei, care au fost amăgiţi până acolo că l-au ucis pe Salvatorul lor ceresc şi l-au refuzat şi pe Duhul Sfânt fără de care nu există viaţă (cf. Rom 8,11). Dar Dumnezeu a dejucat strategia satanei, căci tocmai uciderea Fiului lui Dumnezeu şi refuzul Duhului Sfânt, din strategia diavolului, au devenit arma secretă a lui Dumnezeu pentru biruinţa diavolului, căci sângele Fiului lui Dumnezeu curs pe pământ ca odinioară sângele lui Abel, a început să spele păcatele aşa încât mulţi evrei şi păgânii care au luat parte la răstignirea Fiului lui Dumnezeu, s-au luminat pe loc, şi au crezut în Isus care a venit să-i salveze. Multe legende şi multe scrieri creştine de la începutul creştinismului ne spun că mulţi păgâni şi mulţi evrei ostili lui Isus, care au luat parte la răstignirea Fiului lui Dumnezeu, s-au vindecat de bolile lor şi s-au convertit la vărsarea sângelui divin, la moartea lui Isus şi la minunile care au avut loc, în frunte cu mulţi preoţi iudei (cf. Fap 6,7), cu sutaşul (cf. Mt 27,54) şi cu banditul Baraba, când "catapeteasma templului s-a sfâşiat în două şi soarele s-a întunecat" (Lc 23,54), când "pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat şi, ieşind din morminte, după învierea lui, au venit în cetatea sfântă şi s-au arătat multora" (Mt 27, 52-53). Multe legende şi multe scrieri creştine de la început ne mai spun că şi multe elemente ale naturi au început să se schimbe, în primul rând plantele care în frunzele, florile şi fructele lor au început să imite: inima, faţa, lacrimile şi picăturile de sânge ale lui Isus.
Dar mă voi opri numai la ceea ce spune Biblia despre minunea minunilor care a avut loc moartea lui Isus, atunci când primele picături din sângele Domnului au curs pe pământul păcatului: învierea multor morţi care au intrat în cetatea Ierusalimului şi au dat mărturie despre importanţa vărsării sângelui: "Şi îndată mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora" (Mt 27,52-53), iar acest eveniment justifică comemorarea de astăzi şi comemorarea zilnică a celor răposaţi. Sângele lui Cristos vărsat la cruce este şi spre învierea morţilor.
De aceea, Isus, celebrând Cina de pe urmă ca memorial al pătimirilor, morţii şi învierii sale, a spus: "Faceţi aceasta în amintirea mea! Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (1Cor 11,25-26). De atunci şi până astăzi şi până la sfârşitul lumii sângele lui Isus care a început să curgă pe pământ la moartea sa, spre iertarea păcatelor şi învierea morţilor, va curge continuu în mod tainic la Sfânta Liturghie până la sfârşitul lumii.
Vărsarea sângelui lui Isus spre convertirea păcătoşilor şi spre învierea fericită a răposaţilor a fost prefigurată în jertfele de la templu din Legea veche, Lege veche care numeşte jertfele pentru cei morţi "o faptă prea frumoasă şi nobilă" (cf. 2Mac 12,43).
Noul Testament ne aminteşte trei învieri punctuale realizate de Isus, prin care a marcat învierea sa pentru toate vârstele omului: copilărie, tinereţe şi maturitate. Astfel, a înviat pe copila lui Iair (cf. Mc 5,41-42), pe tânărul din Naim (cf. Lc 7,14-16) şi pe Lazăr din Betania (cf. In 11,43-44), spre speranţa învierii tuturor. Pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii, a înviat-o trezind-o ca dintr-un somn; pe tânărul din Naim l-a oprit din drumul spre cimitir, iar pe Lazăr din Betania l-a întors din mormânt. Apoi, Noul Testament ne aminteşte de învierile realizate de apostoli, prin puterea lui Cristos: Petru o învie pe Tabita (cf. Fap 9,36-40) şi Sfântul Paul pe Eutih (cf. Fap 20,9-10), iar mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu, de la început şi până astăzi, în numele lui Isus vindecă şi învie morţi.
Celebrând Sfânta Liturghie şi rugându-ne pentru răposaţii noştri, facem şi noi în unire cu Cristos ceea ce el a făcut şi ceea ce apostolii au făcut, lucrăm la trezirea răposaţilor din somnul morţii, îi oprim din drumul morţii şi îi scoatem din morminte, iar pe cei care încă n-au murit, oferim trupul şi sângele lui Cristos spre vindecarea şi convertirea lor (cf. Ef 1,7; Col 1,14). De aceea, Isus a spus despre Euharistie: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (cf. 1Cor 11,25), iar despre gestul spălării picioarelor, imagine profetică a spălării păcatelor: "Pildă v-am dat ca precum am făcut eu, să faceţi şi voi" (In 13,15).
Celebrarea Sfintei Liturghii, primirea sfintei Euharistii, rugăciunile şi jertfele noastre, unite cu ale lui Isus, în virtutea adevărului de credinţă "împărtăşirea sfinţilor" le foloseşte celor morţi spre mântuire şi înviere, iar pe cei vii îi curăţă de păcate şi-i apropie de conduita lui Isus, aşa cum spune "evanghelia fericirilor", adică: îi face săracii cu inima şi capabili să învingă sugestiile înşelătoare de a poseda şi de a se lăsa atraşi de fascinaţia dăruirii, care dă fericire: "Este mai ferice sa dai decât să primeşti" (Fap 20,35); îi face blânzi şi milostivi pe cei care au învins în lăuntrul lor războiul cu duşmanul cel mai de temut şi cel mai periculos: mândria, orgoliul! Iar cine a învins orgoliul, nu va mai putea urî pe nimeni şi niciodată, pentru că îl are pe Dumnezeul iubirii în inimă; îi face curaţi cu inima, adică fără măşti, fără duble intenţii şi fără duble feţe; îi face să empatizeze, adică să plângă cu cei care plâng şi suferă şi şi să se bucure cu cei care se bucură (cf. Rom 12,15), având totdeauna speranţa că într-o zi li se va şterge şi lor orice lacrimă de pe feţe (cf. Ap 1,17; 21,4).
Dacă din cauza păcatului oamenii au pierdut fericirea şi au început să moară cu trupul, iar cu sufletul să ajungă în iad; datorită lui Cristos oamenii au început să învie cu trupul şi sufletul şi să ajungă în paradis. Deci, datorită învierii lui Isus, nu ne mai naştem spre moarte, ci spre înviere (cf. In 6,40) şi spre "patria noastră este în ceruri" (Fil 3,20). Ba mai mult putem lucra prin viaţa noastră pătrunsă de Evanghelia lui Isus, atât la convertirea celor vii, cât şi la învierea celor morţi, două învieri cu feţe diferite.
Isus ne mai spune astăzi că "Pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară" (In 6,37). Iată de ce şi invitaţia sa: "Veniţi la mine" (cf. Mt 11,28). A merge la Isus cel viu, înseamnă "a ne vaccina împotriva morţii şi împotriva fricii că totul se termină odată cu moartea". A merge la Isus înseamnă a ieşi ca fecioarele înţelepte înaintea lui Isus cu candelele credinţei, speranţei şi iubirii aprinse, în întâmpinarea lui Isus care vine continuu spre noi (cf. Mt 25,1-13).
Povestea Margherita Bays (1815-1879), o croitoreasă foarte apreciată, născută şi trăită în mediul rural din Fribourg, Elveţia, ne arată un exemplu de mistic laic, care s-a bucurat de o mare popularitate printre credincioşi, perfect capabilă să ajungă la o unirea profundă cu Dumnezeu, rămânând în acelaşi timp complet inserată în viaţa socială şi comunitară, începând cu propria familie, iubind pe fiecare fără măsură! Ştia să-şi iubească cumnata care a hărţuit-o de ani de zile, până la a o însoţi până la moarte şi după moarte, dar şi pe alte persoane trecute la cele veşnice, prin pace, prin iertare, prin Sfinte Liturghii, împărtăşanii, rugăciuni, milostenii şi jertfe unite cu Cristos. Era o "fecioară înţeleaptă" care ştia să iasă înainte lui Isus care vine, cu candela aprinsă. Calea ei spirituală este marcată şi de câteva momente dureroase: primind stigmatele şi fiind lovită de o tumoare intestinală gravă, din care a ieşit vindecată de Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria.
Luna noiembrie, pe care evlavia creştină o dedică amintirii credincioşilor răposaţi, trebuie să trezească în fiecare creştin gândul la viaţa de dincolo de moarte şi mai ales gândul la întâlnirea definitivă cu Domnul. El va fi judecător al parcursului nostru pământesc; va fi un judecător ale cărui caracteristici pentru cei milostivi (cf. Mt 5,7), vor fi milostivirea şi îndurarea, căci "Milostiv şi îndurător este Domnul" (Ps 102,8), iar pe cel care vine astfel la Isus "nu-l va izgoni afară" (In 6,37).
Vom avea grijă de conduita noastră creştină care trebuie să fie ale unei "fecioare înţelepte" şi în "spiritul fericirilor evanghelice", rezumate de Isus "în virtutea poruncii iubirii de Dumnezeu şi de aproapele". Deci vom lucra la mântuirea suflete celor de pe pământ prin vestirea evangheliei, rugăciune şi fapte de dragoste şi vom lucra la mântuirea sufletele celor trecuţi la Domnul, prin oferirea jertfei Sfintei Liturghii, care este jertfa de pe cruce, vom primi Euharistia "medicamentul nemuririi şi al învierii", vom oferi rugăciuni, jertfe personale şi milostenii unite cu faptele lui Isus, spre mântuirea noastră şi a tuturor fraţilor noştri, vii şi răposaţi. Amin.
Odihna cea veşnică dă-le-o răposaţilor noştri, Doamne, şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor! Să se odihnească în pace prin mila lui Dumnezeu. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Pomenirea credincioşilor răposaţi
