Cred că răscumpărătorul meu trăieşte (cf. Iob 19,25)
După ce ieri ne-am bucurat şi i-am celebrat pe toţi sfinţii care au ajuns în paradis, astăzi îi celebrăm şi îi însoţim cu jertfe, rugăciuni şi fapte de dragoste pe sfinţii care aşteaptă la poarta cerului, pe sfinţii în curs de purificare din purgator, care sunt dragii şi fraţii noştri.
Astăzi, Biserica, prin sfântul Paul, ne spune: "Fraţilor, nu voim să fiţi în necunoştinţă cu privire la cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca cei care n-au nădejde (cf. 1Tes 4,13). Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare, în parte, mădularele lui (cf. 1Cor 12,27).
Temeiul sărbătorii de astăzi este articolul de credinţă din Crez: "Cred în împărtăşirea sfinţilor". Când rostim acest articol de credinţă, trebuie să ştim că Biserica lui Isus, cuprinde în ea pe toţi creştinii care trăiesc pe pământ, pe toţi creştinii care au ajuns în paradis şi pe toţi creştinii care se curăţă de păcate în purgator, pentru a putea intra în slava cerească, unde nu poate ajunge nimic întinat (cf. Ap 21,27) şi unde se plătesc şi cele mai mici lipsuri, cum ar fi "vorbele zadarnice" (Mt 12,36).
Iată ce ne spune sfântul Paul în acest sens: "Aşa cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos. Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup" (1Cor 12,12-13). Şi iarăşi: "Dumnezeu a alcătuit astfel trupul încât mădularele să se îngrijească unele de altele. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el, iar dacă un mădular este cinstit, toate se bucură împreună cu el" (1Cor 12,24b.25-26).
Mult suferă sufletele din purgator. Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune: "Cea mai mică suferinţă din purgator întrece cu mult cea mai mare suferinţă de pe pământ".
Un istoric polonez, Abraham Bzowski (Bzovius) (1567-1637), de pe la anul 1590, povesteşte cazul venerabilului Stanislau Chocosca, călugăr dominican. Într-o zi, pe când acesta recita Rozariul, a observat lângă el un suflet cuprins de flăcări, un suflet din purgator, care îl ruga să se milostivească de dânsul şi să-i uşureze durerile din focul dreptăţii dumnezeieşti. Ca să se convingă de ce este purgatorul, acel suflet a lăsat ca o picătură din sudoarea sa să-i cadă pe mâna călugărului şi acesta a leşinat. După aceea, călugărul s-a rugat mai mult pentru uşurarea lui şi a sufletelor din purgator.
După cum izgonirea din rai, truda, suferinţa şi moartea omului de după păcat au fost un act mare act de iubire din partea lui Dumnezeu (cf.Gen 3,15-21), ca omul să nu rămână veşnic nefericit şi rob al diavolului, ci să aibă posibilitatea de a învia o făptură nouă cu Isus Cristos, care va muri, va învia şi se va înălţa la cer (cf. Rom 8,34), ca să-l învie şi să-l înalţe şi pe om de unde a căzut (cf. 2Cor 4,14-17); tot astfel purgatorul, de după moartea trupească a omului păcătos, este tot un act de mare iubire a lui Dumnezeu, care îl însoţeşte şi îl urmăreşte pe păcătos cu iubirea sa până dincolo de moarte şi îi dă posibilitatea de a se purifica complet, prin acelaşi Cristos: "El va şedea şi îi va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite" (Mal 3,3).
Cu purgatorul, care îl purifică pe om după ce a murit şi îl face să se renască la o viaţă nouă, se împlineşte în el legenda Păsării Phoenix, care printr-o lucrare divină a focului renaşte la o viaţă nouă.
La moarte sufletul, separat de trup, devine cu desăvârşire lucid, se cunoaşte perfect pe sine şi îşi dă seama că nu se poate sta în braţele curate şi iubitoare ale lui Dumnezeu cu petele şi mizeriile păcatului pe el. De aceea, ştiind că purgatorul a fost orânduit din iubire, pentru a-l curăţi, asemenea Păsării Phoenix, dar mai ales asemenea lui David care a greşit, va coborî singur în el, ca în braţele lui Dumnezeu şi acolo îşi va găsi alinarea, îndurarea şi îndreptarea greşelilor sale" (cf. 2Sam 24,14).
Deci, purgatorul, cu toate durerile lui, datorită lui Cristos care a trudit, a pătimit, a murit, a înviat, s-a înălţat la cer şi s-a glorificat la dreapta Tatălui, este o sărbătoare a iubirii, a vieţii şi a curăţiei divine, care sunt redate oamenilor care le-au pierdut.
Dar, în virtutea aceluiaşi articol din Simbolul credinţei, "Cred în împărtăşirea sfinţilor" şi a "unirii dintre Isus, capul şi creştinii, membrele trupului său mistic", alături de Cristos, curăţitorul şi mântuitorul sufletelor, avem şi noi posibilitatea, dar şi onoarea, ca prin aportul nostru slab (cf. Col 1,24), să ajutăm la purificarea dragilor noştri: părinţi, fraţi, rude şi prieteni răposaţi care au trecut din lumea aceasta incomplet purificaţi, ca ei să se cureţe şi să poată intra cât mai curând în cer, unde sunt bucurii nespuse (cf. 1Cor 2,9).
Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre obiceiul evreilor de a se ruga pentru purificarea celor vii şi a celor morţi. Astfel:
Dacă la moartea lui Aron au fost oferite jertfe timp de 30 de zile fără întrerupere (Dt 34,8; Num 20,30), oare de ce nu ne-am ruga şi noi aşa cum se rugau primii creştini din Antiohia şi apoi cei din Roma, pentru răposaţii lor? Oare de ce nu am celebra şi noi 30 de sfinte Liturghii pentru cei răposaţi, aşa cum ne-a recomandat sfântul papă Grigore cel Mare (540-604)?
Dacă dreptul Iob îşi putea purifica fii prin jertfe (cf. Iob 1,5), oare noi de ce nu am crede că răposaţii noştri se pot purifica prin jertfele noastre, mai ales că Domnul ne spune să nu judecăm nimic înainte de a veni el (cf. 1Cor 4,5).
Dacă Iuda Macabeul, după bătăliile pentru apărarea patriei, pentru soldaţii căzuţi care au păcătuit, strângea sume de dinari şi le trimitea la Ierusalim pentru a se oferi jertfe pentru purificarea sufletelor lor, spunând: "Sfânt şi mântuitor lucru este de a se ruga pentru morţi, ca să fie dezlegaţi de păcatele lor" (2Mac 12,46), oare de ce nu am face acelaşi lucru, celebrând sfinte Liturghii şi înălţând rugăciuni pentru purificarea sufletelor răposaţilor noştri căzuţi în păcat?
Dacă cei care nu s-au împăcat pe cale cu pârâşul său şi au căzut în mâinile judecătorului care i-a aruncat în temniţă, au ieşit de acolo după ce au plătit şi ultimul bănuţ (Mt 5,25-26), oare noi de ce nu am crede că şi răposaţii noştri căzuţi în mâinile milostive a lui Dumnezeu, după ce vor fi purificaţi complet, vor putea fi eliberaţi de acolo, strălucitori şi fericiţi?
Nu este ajutor mai mare, mai bun, şi mai eficient, pentru sufletele din purgator, decât oferirea şi participarea la celebrarea sfintei Liturghii, care le spală sufletele în sângele Mielului (cf. Ap 7,18).
Iar dacă a ne ruga pentru răposaţi ne permite să le simţim apropierea, dincolo de prezenţa lor fizică;
când primim Euharistia, pe lângă faptul că ne prilejuieşte o întâlnire adevărată şi profundă cu Cristos, ea ne oferă şi o întâlnire intimă şi o îmbrăţişare adevărată cu toţi cei dragi care au plecat dintre noi, care acum trăiesc uniţi cu Isus, fie în condiţia bucuriei depline din cer, fie în condiţia din purgator.
Deci, în acest context, sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie sunt cele mai mari bucurii şi cele mai mari ajutoare pe care le putem oferi sufletelor din purgator. De aceea, şi sufletele din purgator ne cer în primul rând sfinte Liturghii şi sfinte împărtăşanii, prin care se purifică şi ne îmbrăţişează. De aceea, astăzi, fiecare preot poate celebra trei sfinte Liturghii; de aceea, toată luna noiembrie e dedicată lor.
Într-o noapte, sfântul Nicolae de Tolentino (1245-1306) a văzut sufletul unui frate călugăr decedat, fratele Pellegrino din Osimo, care l-a rugat să celebreze îndată o sfântă Liturghie pentru el şi pentru sufletele din purgator. Dar sfântul Nicolae i-a răspuns că nu poate, căci trebuia să celebreze o sfântă Liturghie programată dinainte. Atunci decedatul l-a condus pe sfântul Nicolae în purgator. La vederea chinurilor groaznice pe care le îndură acele suflete, sfântul Nicolae s-a înspăimântat, a mers îndată la părintele superior şi l-a rugat să-i dea voie să celebreze sfânta Liturghie pentru fratele Pellegrino şi pentru sufletele din purgator. Obţinând învoirea, a celebrat sfânta Liturghie, cel mai puternic şi mântuitor ajutor, prin care i-a uşurat şi le-a deschis porţile cerului.
Se povesteşte despre o mamă că, murindu-i singurul copil în vârstă de 10 ani, nu mai avea linişte; ziua plângea şi noaptea îl visa în diferite chipuri. Odată l-a visat că se afla pe o câmpie uscată, arsă de soare, care avea în mijloc o fântână cu apă stătută şi puturoasă. Fiul ei, Carol, însetat, ar fi voit să bea, dar era imposibil; de aceea plângea şi cerea ajutor. Trezindu-se din somn, mama s-a gândit că probabil fiul ei este în purgatoriu şi are nevoie de ajutor. S-a dus la biserică şi a cerut să se celebreze câteva sfinte Liturghii pentru răposatul Carol. Îndată a avut un alt vis: l-a văzut pe fiul ei în mijlocul unei grădini de toată frumuseţea, ce avea în mijloc un izvor cu apă cristalină şi răcoritoare; fiul ei a băut din acea apă şi, fericit şi frumos ca un înger, s-a întors spre mama, zicându-i: "Mulţumesc, mamă, mulţumesc". Aşa de mare şi mângâietoare este puterea sfintei Liturghii.
De aceea, sfânta Monica (322-378), mama sfântului Augustin (354-430), încă viaţă fiind, i-a spus acestuia: "Nu te îngriji de trupul meu unde să-l înmormântezi, ci să te îngrijeşti de sufletul meu şi, oriunde vei merge, să nu uiţi să mă aminteşti la sfânta Liturghie".
Deloc de neglijat este şi mijlocirea sfinţilor, în special a Preacuratei Fecioare Maria. Renumit este cazul unui bărbat care a primit harul convertirii, prin mijlocirea Mariei, chiar înainte de moarte. La sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) s-a prezentat într-o zi o femeie cu ochii în lacrimi, cerând celebrarea unei sfinte Liturghii, pentru soţul ei care a murit subit, fără pregătire, căzând într-o apă adâncă. Sfântul Ioan Maria Vianney, care avea darul de a vedea cele nevăzute, i-a amintit femeii de florile pe care soţul ei le aducea des la altarul Mariei. Pentru acele flori, i-a spus părintele femeii, Maria, chiar în momentul căderii în apă, i-a mijlocit de la Isus harul unei căinţe desăvârşite pentru păcate şi acum mai are nevoie doar de câteva sfinte Liturghii pentru a intra în cer.
Apoi să nu uităm că Isus a spus: "Fericiţi cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă" (Mt 5,7). Biblia spune: "Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărman! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăveşte. Domnul îl păzeşte şi-l ţine în viaţă. El este fericit pe pământ, şi nu-l lasă la bunul plac al vrăjmaşilor lui. Domnul îl sprijină, când este pe patul de suferinţă; îi uşurează durerile în toate bolile lui" (Ps 41,1-3).
Sfântul Petru Damian (1007-1072), rămas orfan de tată şi de mamă încă de mic, a rămas în grija fratelui mai mare, dar care nu avea nici un fel de grijă faţă de el. Într-o zi, mergând pe drum, a găsit o monedă de argint. Cui s-o înapoieze? Nimeni nu s-a plâns de pierderea ei. Ce să facă cu ea? Să-şi cumpere de mâncare, încălţăminte sau o hăinuţă? Şi-a adus aminte de părinţii săi care muriseră şi şi-a zis: "Dacă ei suferă în purgatoriu, sunt mai nefericiţi decât mine". A intrat în prima biserică pe care a întâlnit-o şi a cerut unui preot să celebreze sfânta Liturghie pentru părinţii lui, dându-i moneda de argint. Din acea zi lucrurile s-au schimbat pentru el: un preot l-a luat la sine, l-a dat la seminar şi i-a purtat de grijă; a ajuns preot, episcop, cardinal, învăţător al Bisericii, dar în primul rând a ajuns sfânt. În viaţa sa avut de întimpinat multe boli, necazuri şi greutăţi, dar le-a trecut bine pe toate. Aşa ştiu să răsplătească sufletele din purgator pe cei care poartă grijă de scurtarea suferinţelor lor.
Venerabilul, Cezare Baronius (1538-1607), cardinal, o autoritate în materie de istorie, ne povesteşte despre o persoană care în viaţă a fost foarte iubitoare faţă de sufletele din purgator, şi fiind ea pe patul de moarte diavolul cu armata lui a venit să o ispitească cu descurajarea; dar iată că o armată şi mai numeroasă a venit să o încurajeze şi s-o întărească, spunând că sunt sufletele din purgator pe care ea le-a ajutat şi care acum au venit să o apere şi să o ducă în cer (cf. 2Rg 6,16).
De aceea, sfântul Ambrozie (337-397) în cartea sa De Officii, spune: "Darul pe care l-am oferit lui Dumnezeu pentru cei morţi, după moarte îl vom găsi însutit". Iar sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495-1550) le spunea locuitorilor din Granada: "Fraţilor, faceţi milostenie, căci vă ajutaţi pe voi înşivă!"
Şi mai este ceva: "Judecată fără milă, pentru cel ce nu a avut milă" (Iac 2,13). În istoria Ordinului Franciscan se citeşte că un călugăr s-a arătat, după moarte, altui călugăr în viaţă şi i-a descoperit cât de grele sunt suferinţele pe care le îndură în focul purgatorului, fiindcă nici rugăciunile, ba chiar nici sfintele Liturghii ce se celebrează pentru el nu-i sunt de nici un ajutor. Întrebat pentru ce, el a răspuns: "Fiindcă în viaţa mea am neglijat să mă rog pentru sufletele din purgator, de aceea, Dumnezeu mă pedepseşte pe drept şi faptele bune care se fac pentru mine, le aplică altor suflete". Apoi a dispărut.
În catacombele sfintei Priscilla din Roma, pe mormintele a două creştine, Marcia şi Agape, se repetă aceeaşi inscripţie: "Venind aici pentru a vă ruga, amintiţi-vă, fraţilor, de scumpa Marcia, (respectiv, Agape), pentru ca Dumnezeul cel atotputernic s-o aibă în paza lui pentru veşnicie".
Astăzi, când vom merge la cimitir, deşi pe mormintele dragilor noştri nu vor fi nici unul din cuvintele de mai sus, totuşi, să ştiţi că dragii noştri răposaţi ne şoptesc în inimă alte cuvinte duioase: "Dragii noştri, vă mulţumim că aţi venit astăzi la cimitir; dar nu ajunge numai că aţi venit în cimitir, mai trebuie şi să vă rugaţi pentru noi, mai trebuie şi să câştigaţi indulgenţe pentru noi, mai trebuie şi să împliniţi şi fapte de dragoste pentru noi, dar, mai ales, mai trebuie să oferiţi sfânta Liturghie pentru noi, căci prin ea sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7), mai trebuie şi să-l primiţi des şi bine pe Isus în sfânta Împărtăşanie, căci, primindu-l pe el, ne îmbrăţişaţi şi pe noi care suntem uniţi veşnic cu el".
Odihna cea veşnică dă-le-o răposaţilor noştri, Doamne,
şi lumina fără de sfârşit să le strălucească lor!
Pr. Ioan Lungu
