Părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, a ţinut a doua predică de Postul Mare cu tema "De orice cuvânt nefolositor..." - A vorbi ca şi cu cuvântul lui Dumnezeu, vineri, 29 februarie 2008, în capela "Redemptoris Mater", în prezenţa lui Benedict al XVI-lea.
1. De la Isus care predică la Cristos predicat
În Scrisoarea a doua către Corinteni - care este, prin excelenţă, scrisoarea dedicată slujirii predicării - sfântul Paul scrie aceste cuvinte programatice: "Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Isus Cristos Domnul" (2Cor 4,5). Aceloraşi credincioşi din Corint, într-o scrisoare precedentă, le-a scris: "Noi îl predicăm pe Cristos răstignit!" (1Cor 1,23). Atunci când apostolul vrea să cuprindă cu un singur cuvânt conţinutul predicării creştine, acest cuvânt este mereu persoana lui Isus Cristos.
În aceste afirmaţii, Isus nu mai este văzut - aşa cum se întâmpla în evanghelii - în calitatea lui de vestitor, ci în calitatea lui de vestit. Paralel, vedem că expresia "Evanghelia lui Isus" capătă o nouă semnificaţie, fără a pierde totuşi vechea semnificaţie; de la semnificaţia de "veste bună adusă de Isus" (Isus subiect!), se trece la semnificaţia de "veste bună despre Isus, sau referitoare la Isus" (Isus obiect!).
Aceasta este semnificaţia pe care cuvântul evangheliei o are în începutul solemn al epistolei către romani: "Paul, slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu, pe care o promisese de mai înainte prin profeţii săi în Sfintele Scripturi, despre Fiul său născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiul al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi, Isus Cristos Domnul nostru" (Rom 1,1-4).
În această meditaţie ne concentrăm asupra "cuvântului lui Dumnezeu în misiunea Bisericii". Este tema de care se ocupă capitolul al treilea din Lineamenta ale Sinodului Episcopilor, care scoate în evidenţă diferitele aspecte şi domenii de realizare conform următoarei scheme:
- Misiunea Bisericii este de a-l proclama pe Cristos, cuvântul lui Dumnezeu făcut trup;
- Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie la dispoziţia tuturor în orice timp;
- Cuvântul lui Dumnezeu, har de comuniune între creştini;
- Cuvântul lui Dumnezeu, lumină pentru dialogul interreligios: a. cu poporul ebraic; b. cu popoarele de alte religii;
- Cuvântul lui Dumnezeu, ferment al culturilor moderne;
- Cuvântul lui Dumnezeu şi istoria oamenilor.
Eu mă limitez să tratez un punct special şi destul de restrâns care însă, consider eu, influenţează asupra calităţii şi eficacităţii vestirii Bisericii în toate expresiile sale.
2. Cuvinte "nelalocul lor" şi cuvinte "eficace"
În Evanghelia după sfântul Matei, în contextul discursului despre cuvintele care revelează inima, este prezentat un cuvânt al lui Isus care i-a făcut să tremure pe cititorii evangheliei din toate timpurile: "Vă spun, aşadar, în ziua judecăţii oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus" (Mt 12,36).
Mereu a fost dificil să se explice ce anume înţelegea Isus prin "cuvânt nelalocul lui". O anumită lumină ne vine dintr-un alt text din Evanghelia după sfântul Matei (7,15-20), unde revine aceeaşi temă a pomului care se recunoaşte după roadele sale şi unde tot discursul apare adresat falşilor profeţi: "Feriţi-vă de profeţii falşi care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Îi veţi recunoaşte după roadele lor...".
Dacă acest cuvânt al lui Isus are vreun raport cu acela despre falşii profeţi, atunci poate putem descoperi ce înseamnă cuvântul "nelalocul lui". Termenul originar, tradus cu "nelalocul lui", este argňn care înseamnă "fără efect" (a privativ plus ergos, operă). Unele traduceri moderne, între care cea italiană a CEI, redau termenul cu "neîntemeiat", deci cu valoare pasivă: cuvânt care nu are fundament: deci, calomnie. Este o încercare de a da un sens mai asigurator ameninţării lui Isus. De fapt, nu este nimic neliniştitor dacă Isus spune că trebuie să se dea cont lui Dumnezeu de orice calomnie!
Însă semnificaţia lui argňn este mai degrabă activă şi înseamnă: cuvânt care nu întemeiază nimic, care nu produce nimic; deci, gol, steril, fără eficacitate1. În acest sens era mai corect traducerea antică din Vulgata, verbum otiosum, cuvânt "zadarnic, nefolositor", care de altfel este adoptat şi astăzi în majoritatea traducerilor.
Nu este greu de intuit ce vrea să spună Isus, dacă noi confruntăm acest adjectiv cu acela care, în Biblie, caracterizează constant cuvântul lui Dumnezeu: adjectivul energes, eficace, care realizează, care este urmat mereu de efect (ergos) (acelaşi adjectiv din care derivă cuvântul "energic"). De exemplu, sfântul Paul le scrie tesalonicenilor că, primind cuvântul divin al predicării de la apostol, l-au primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este într-adevăr, ca pe "cuvântul lui Dumnezeu care acţionează" (energeitai) în cei care cred (cf. 1Tes 2,13). Opoziţia dintre cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul oamenilor este prezentată aici, implicit, ca opoziţia între cuvântul "care acţionează" şi cuvântul "care nu acţionează", între cuvântul eficace şi cuvântul ineficace şi zadarnic.
Şi în Scrisoarea către Evrei găsim acest concept al eficacităţii cuvântului divin: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere (energes)" (Ev 4,12). Dar este un concept cu dată lungă: în Isaia, Dumnezeu declară că acel cuvânt care iese din gura lui nu se întoarce niciodată la el "fără efect", fără să fi "făcut" pentru ceea ce a fost trimis (cf. Is 55,11).
Cuvântul nefolositor, de care oamenii vor trebui să dea cont în ziua judecăţii nu este deci orice cuvânt nefolositor; este cuvântul nefolositor, gol, rostit de cel care ar trebui în schimb să rostească "energicele" cuvinte ale lui Dumnezeu. Până la urmă, este cuvântul profetului fals, care nu primeşte cuvântul de la Dumnezeu şi totuşi îi induce pe alţii să creadă că este cuvântul lui Dumnezeu. Se întâmplă exact inversul a ceea ce spunea sfântul Paul: primind un cuvânt omenesc, este considerat nu ceea ce este, ci ceea ce nu este, adică un cuvânt divin. De orice cuvânt inutil despre Dumnezeu omul va trebui să dea cont!: iată deci sensul avertismentului grav al lui Isus.
Cuvântul nefolositor este contrafacerea cuvântului lui Dumnezeu, este parazitul cuvântului lui Dumnezeu. El se recunoaşte din roadele pe care nu le produce, pentru că, prin definiţie, este steril, fără eficacitate (se înţelege, în bine). Dumnezeu "veghează asupra cuvântului său" (cf. Ier 1,12), este gelos pe el şi nu poate permite ca omul să-şi aproprieze puterea divină cuprinsă în el.
Profetul Ieremia ne permite să auzim, ca la amplificator, avertismentul care se ascunde sub acel cuvânt al lui Isus. În el apare clar de acum că e vorba despre profeţii falşi: "Aşa spune Domnul oştirilor: Nu ascultaţi cuvintele profeţilor care profeţesc pentru voi; ei vă fac să credeţi lucruri zadarnice, vă vestesc fantezii ale inimii lor, nu ceea ce vine din gura lui Dumnezeu... Profetul care a avut un vis să-şi povestească visul, cel care a auzit cuvântul meu să anunţe cu fidelitate cuvântul meu. Ce au în comun paiele cu grâul? Aşa spune Domnul. Cuvântul meu nu este oare ca focul - aşa spune Domnul - şi ca un ciocan care sfărâmă stânca? De aceea - aşa spune Domnul - iată-mă împotriva profeţilor care fură unii de la alţii cuvintele mele. Iată-mă împotriva profeţilor, spune Domnul" (Ier 23,16.28-31).
3. Cine sunt profeţii falşi
Însă noi nu suntem aici să facem o discuţie despre profeţii falşi în Biblie. Ca întotdeauna, despre noi se vorbeşte în Biblie şi nouă ni se vorbeşte. Acel cuvânt al lui Isus nu judecă lumea, ci Biserica; lumea nu va fi judecată despre cuvinte nefolositoare (toate cuvintele ei, în sensul descris mai sus, sunt cuvinte nefolositoare!), ci va fi judecată, eventual, pentru că nu a crezut în Isus (cf. In 16,9). "Oamenii" care vor trebui să dea cont de orice cuvânt nefolositor sunt oamenii Bisericii; suntem noi, predicatorii cuvântului lui Dumnezeu.
"Profeţii falşi" nu sunt numai cei care din când în când răspândesc erezii; sunt şi cei care "falsifică" cuvântul lui Dumnezeu. Paul foloseşte acest termen, luându-l din limbajul curent; literalmente, el înseamnă a îneca cuvântul, aşa cum fac hangiii înşelători, atunci când lungesc vinul lor cu apă (cf. 2Cor 2,17; 4,2). Profeţii falşi sunt cei care nu prezintă cuvântul lui Dumnezeu în puritatea sa, ci îl diluează şi îl extenuează în mii de cuvinte omeneşti care ies din inima lor.
Profetul fals sunt şi eu, ori de câte ori nu mă încred în "slăbiciune", "nesăbuinţa", sărăcia şi goliciunea cuvântului şi vreau să-l îmbrac şi stimez mai mult îmbrăcămintea decât cuvântul şi este mai mult timpul pe care îl acord îmbrăcării decât cel pe care-l acord cuvântului, stând în faţa lui în rugăciune, adorându-l începând să-l trăiesc în mine.
La Cana Galileii, Isus a transformat apa în vin, adică litera moartă în Duhul care dă viaţă (aşa interpretează sfinţii părinţi faptul în mod spiritual); profeţii falşi sunt cei care fac total opusul, adică transformă vinul curat al cuvântului lui Dumnezeu în apă care nu îmbată pe nimeni, în literă moartă, în vorbărie zadarnică. Ei, în fond, se ruşinează de evanghelie (cf. Rom 1,16) şi de cuvintele lui Isus, pentru că sunt prea "dure" pentru lume, sau prea sărace şi goale pentru cei învăţaţi, şi atunci încearcă să le "condimenteze" cu ceea ce Ieremia numea "fanteziile inimii lor".
Sfântul Paul îi scria discipolului său Timotei: "Străduieşte-te să te prezinţi înaintea lui Dumnezeu ca... un împărţitor corect (= fără ocolişuri) al cuvântului adevărului. Fereşte-te de vorbele deşarte lumeşti căci ele duc tot mai mult la nelegiuire" (2Tim 2,15-16). Vorbăriile profane sunt cele care nu au legătură cu planul lui Dumnezeu, care nu au de-a face cu misiunea Bisericii. Prea multe cuvinte omeneşti, prea multe cuvinte nefolositoare, prea multe discursuri, prea multe documente. În era comunicaţiei de masă, Biserica riscă să se prăvălească şi ea în "paiele" cuvintelor nefolositoare, spuse ca să fie spuse, scrise pentru că şi aşa există reviste şi ziare care trebuie umplute.
În felul acesta noi oferim lumii un pretext foarte bun ca să rămână liniştită în necredinţa ei şi în păcatul ei. Atunci când ar asculta cuvântul autentic al lui Dumnezeu, nu ar fi aşa de uşor, pentru cel necredincios, să se descurce spunând (aşa cum face adesea, după ce a ascultat predicile noastre): "Vorbe, vorbe, vorbe!". Sfântul Paul numeşte cuvintele lui Dumnezeu "armele bătăliei noastre" şi spune că numai ele "sunt puternice înaintea lui Dumnezeu pentru a distruge fortăreţele. Noi distrugem născocirile minţii şi orice îngâmfare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi cucerim orice minte ca să asculte de Cristos" (2Cor 10,3-5).
Omenirea este bolnavă de gălăgie, spunea filozoful Kierkegaard; trebuie "să poruncim un post de cuvinte"; trebuie ca cineva să strige, aşa cum a făcut Moise într-o zi: "Taci şi ascultă, Israele" (Dt 27,9). Sfântul Părinte ne-a amintit necesitatea acestui post de cuvinte în întâlnirea sa de Postul Mare cu parohii din Roma şi cred că invitaţia lui, ca de obicei, înainte de a fi adresată lumii, era adresată Bisericii.
4. "Isus nu a venit să ne spună nimicuri"
Mereu m-au uimit aceste cuvinte ale lui Péguy:
"Isus Cristos, copila mea,
- este Biserica ce se adresează fiilor săi -,
nu a venit să ne spună nimicuri...
Nu a făcut călătoria de a coborî pe pământ
Ca să vină să ne povestească ghicitori şi glume.
Nu e timpul să ne distrăm...
El nu şi-a trăit viaţa...
Pentru a veni să ne povestească anecdote"2.
Grija de a ţine distinct cuvântul lui Dumnezeu de orice alt cuvânt este de aşa natură încât, trimiţându-i pe apostolii săi în misiune, Isus le porunceşte să nu salute pe nimeni pe drum (cf. Lc 10,4). Eu am experimentat personal că uneori această poruncă trebuie luată literalmente. Faptul de a ne opri să salutăm lumea şi de a ne întrece în acte de politeţe în timp ce începem să predicăm risipeşte în mod inevitabil concentrarea asupra cuvântului care trebuie vestit, ne face să pierdem sensul alterităţii sale faţă de orice discurs omenesc. Este aceeaşi exigenţă pe care o simţim (sau ar trebui s-o simţim) atunci când se îmbrăcăm pentru a celebra Liturghia.
Exigenţa este şi mai puternică atunci când e vorba de însuşi conţinutul predicii. În Evanghelia după sfântul Marcu, Isus citează cuvântul lui Isaia: "În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor" (Is 29,13); apoi adaugă, adresându-se fariseilor şi cărturarilor: "Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi obiceiurile oamenilor... suprimaţi cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră pe care voi o transmiteţi" (Mc 7,7-13).
Atunci când nu se reuşeşte să se propună niciodată cuvântul simplu şi gol al lui Dumnezeu, fără a-l face să treacă prin filtrul miilor de distincţii şi precizări, adăugiri şi explicaţii, chiar corecte în ele însele, dar care extenuează cuvântul lui Dumnezeu, se face exact acelaşi lucru pe care Isus l-a reproşat, în acea zi, fariseilor şi cărturarilor: se "suprimă" cuvântul lui Dumnezeu; este "încurcat", făcându-l să piardă o mare parte din puterea sa de pătrundere în inima oamenilor.
Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi folosit pentru a face discursuri de circumstanţă, sau pentru a îmbrăca în autoritate divină discursuri deja făcute şi în întregime umane. În timpuri apropiate de noi, s-a văzut unde duce o astfel de tendinţă. Evanghelia a fost instrumentalizată pentru a susţine orice fel de proiecte umane: de la lupta de clasă la moartea lui Dumnezeu.
Atunci când un auditoriu este astfel predeterminat de condiţionări psihologice, sindicale, politice sau pasionale încât să facă imposibil, la început, să nu se spună ceea ce el aşteaptă şi să nu i se dea complet dreptate despre orice; atunci când nu există nici o speranţă de a-i putea duce pe ascultători la acel punct în care este posibil să li se spună: "Convertiţi-vă şi credeţi", atunci e bine să nu se proclame deloc cuvântul lui Dumnezeu ca el să nu fie instrumentalizat pentru scopuri de parte şi, deci, trădat. Cu alte cuvinte, e mai bine să se renunţe la o vestire adevărată şi proprie, limitându-se, eventual, să se asculte, să se încerce a înţelege şi a lua parte la neliniştile şi la suferinţele oamenilor, predicând evanghelia împărăţiei mai degrabă cu prezenţa şi cu caritatea. În evanghelie, Isus se arată foarte atent să nu fie instrumentalizat pentru scopuri politice sau de parte.
Realitatea experienţei şi deci cuvântul uman nu este exclus, desigur, din predica Bisericii, dar ea trebuie să fie supusă cuvântului lui Dumnezeu, în slujba lui. Aşa cum, în Euharistie, cel care-l mănâncă asimilează în el trupul lui Cristos, şi nu invers, tot aşa, în vestire, cuvântul lui Dumnezeu, care este principiul vital cel mai puternic, trebuie să subjuge şi să asimileze în el cuvântul uman, şi nu contrariul. De aceea, trebuie avut curajul să se pornească mai des, în tratarea problemelor doctrinare şi disciplinare ale Bisericii, de la cuvântul lui Dumnezeu, în special de la cel din Noul Testament, şi să se rămână apoi legaţi de el, obligaţi de el, sigur că astfel se ajunge mult mai sigur la scopul care este acela de a descoperi, în orice chestiune, care este voinţa lui Dumnezeu.
Acelaşi lucru se simte în comunităţile călugăreşti. Există pericolul ca în formarea dată tinerilor şi novicilor, în exerciţiile spirituale şi în tot restul vieţii de comunitate, să se acorde mai mult timp pentru scrierile propriului fondator (adesea destul de sărace în conţinut), decât pentru cuvântul lui Dumnezeu.
5. A vorbi ca şi cu cuvintele lui Dumnezeu
Îmi dau seama că ceea ce spun poate să provoace apariţia unei obiecţii grave. Aşadar, predica Bisericii va trebui să se reducă la o serie (sau o rafală) de citate biblice, cu multe indicaţii ale capitolului şi versetului, în maniera martorilor lui Iehova şi a altor grupuri fundamentaliste? Desigur că nu. Noi suntem moştenitori ai unei tradiţii diferite. Explic ce înţeleg eu prin a rămâne legaţi de cuvântul lui Dumnezeu.
Tot în Scrisoarea a doua către Corinteni, sfântul Paul scrie: "Noi nu suntem ca cei mulţi care comercializează (literal: îneacă, falsifică!) cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbim cu sinceritate în Cristos, din partea lui Dumnezeu şi în faţa lui Dumnezeu" (2Cor 2,17), şi sfântul Petru, în Prima Scrisoare, îi îndeamnă pe creştini spunând: "Dacă cine vorbeşte, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu" (1Pt 4,11). Ce înseamnă "a vorbi în Cristos", sau a vorbi "cu cuvintele lui Dumnezeu"? Desigur nu înseamnă a repeta material şi numai cuvintele rostite de Cristos şi de Dumnezeu în Scriptură. Înseamnă că inspiraţia de fond, gândirea care "informează" şi susţine tot restul trebuie să vină de la Dumnezeu, nu de la om. Vestitorul trebuie să fie "mişcat de Dumnezeu" şi să vorbească precum în prezenţa lui.
Există două moduri de a pregăti o predică sau orice vestire de credinţă orală sau scrisă. Eu pot mai întâi să mă aşez la masă şi să aleg eu însumi cuvântul care trebuie vestit şi tema care trebuie dezvoltată, bazându-mă pe cunoştinţele mele, pe preferinţele mele, etc., şi apoi, o dată pregătit discursul, să îngenunchez pentru a cere în grabă lui Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce am scris şi să dea eficacitate cuvintelor mele. Este deja un lucru bun, dar nu este calea profetică. Mai degrabă trebuie să fac contrariul. Mai întâi să îngenunchez şi să-l întreb pe Dumnezeu care este cuvântul pe care vrea să-l spună; apoi, să mă aşez la masă şi să folosesc propriile cunoştinţe pentru a da formă acelui cuvânt. Acest lucru schimbă totul pentru că în felul acesta nu Dumnezeu trebuie să-şi însuşească cuvântul meu, ci eu îmi însuşesc cuvântul lui.
Trebuie pornit de la certitudinea de credinţă că, în orice circumstanţă, Domnul înviat are în inimă un cuvânt al lui pe care vrea să-l adreseze poporului său. Acela schimbă lucrurile şi acela trebuie descoperit. Şi el îl revelează slujitorului său, dacă el i-l cere cu umilinţă şi cu insistenţă. La început e vorba de o mişcare aproape imperceptibilă a inimii: o mică lumină care se aprinde în minte, un cuvânt din Biblie care începe să atragă atenţia şi care luminează o situaţie. Cu adevărat "cea mai mică dintre seminţe", dar apoi îţi dai seama că înăuntru era totul; era un tunet care face să cadă cedrii Libanului. După aceea te aşezi la masă, deschizi cărţile tale, consulţi notiţele tale, îi consulţi pe părinţii Bisericii, pe învăţători, pe poeţi... Dar de acum este cu totul altceva. Nu mai este cuvântul lui Dumnezeu în slujba culturii tale, ci cultura ta în slujba cuvântului lui Dumnezeu.
Origene descrie bine procesul care duce la această descoperire. Înainte de a găsi în Scriptură alimentul - spunea el - trebuie suportată o anumită "sărăcie a simţurilor"; sufletul este înconjurat de întuneric din toate părţile, intră pe căi fără ieşire. Până când, dintr-o dată, după căutare laborioasă şi rugăciune, iată că răsună glasul cuvântului şi imediat ceva se luminează; cel pe care el îl căuta îi vine în întâmpinare "sărind peste munţi şi trecând peste dealuri" (cf. Cânt 2,8), adică deschizându-i mintea ca să primească un cuvânt al lui puternic şi luminos3. Mare este bucuria care însoţeşte acest moment. Ea îl făcea pe Ieremia să spună: "Când am aflat cuvintele tale, le-am sorbit şi cuvântul tău a fost bucurie şi veselie pentru inima mea" (Ier 15,16).
De obicei, răspunsul lui Dumnezeu vine sub forma unui cuvânt din Scriptură care, însă, în acel moment revelează extraordinara sa pertinenţă pentru situaţia şi pentru problema care trebuie să se trateze, ca şi cum ar fi fost scris întocmai pentru ea. Uneori nici nu e necesar să se citeze în mod explicit acel cuvânt biblic sau să se comenteze. E suficient ca el să fie foarte prezent în mintea celui care vorbeşte şi să informeze tot ceea ce spune. Făcând astfel, el vorbeşte, de fapt, "ca şi cu cuvintele lui Dumnezeu". Această metodă este valabilă mereu: pentru marile documente ale magisteriului, ca şi pentru lecţia pe care maestrul o ţine novicilor săi, pentru conferinţa înaltă, ca şi pentru umila omilie duminicală.
Cu toţii am avut experienţa cât de mult poate face un singur cuvânt al lui Dumnezeu profund crezut şi trăit mai întâi de cel care-l rosteşte şi uneori chiar fără ca el să ştie; adesea trebuie să se constate că, între multe alte cuvinte, acela a fost cel care a atins inima şi a condus mai mult decât un ascultător la confesional.
După ce a indicat condiţiile vestirii creştine (a vorbi despre Cristos, cu sinceritate, ca şi cum am fi mişcaţi de Dumnezeu şi sub privirea lui) apostolul se întreba: "Şi cine este pregătit pentru aceasta?" (2Cor 2,16). E clar, nimeni nu este pregătit. Purtăm această comoară în vase de lut (2Cor 4,7). Însă putem să ne rugăm şi să spunem: Doamne, ai milă de acest sărman vas de lut care trebuie să poarte comoara cuvântului tău; fereşte-ne să nu rostim cuvinte nefolositoare atunci când vorbim despre tine; fă-ne să experimentăm o dată gustul cuvântului tău pentru ca să ştim să-l deosebim de orice alt cuvânt şi pentru ca orice alt cuvânt să ni se pară insipid. Răspândeşte, aşa cum ai promis, foamea în ţară, "nu foamea de pâine, nici setea de apă, ci de a asculta cuvântul Domnului" (Am 8,11).
Agenţia Zenit (29 februarie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
