|
| © Vatican Media |
Poporul lui Dumnezeu şi vestirea evangheliei
Este dedicat în întregime vestirii evangheliei al treilea capitol din "Evangelii gaudium". Este vorba de a o misiune prioritară pentru credincioşii din "orice epocă şi loc". Şi tocmai natura eminamente eclezială a acestei vestiri îl determină pe Papa Francisc să se oprească îndelung asupra "misterului" Bisericii văzută nu atât ca "instituţie organică şi ierarhică", ci ca "popor pelerin şi evanghelizator" în drum spre Dumnezeu (111).
Pontiful aminteşte, înainte de toate, că mântuirea oferită omului este "pentru toţi" şi este rod al "harului pur", pentru că se naşte din iniţiativa divină îndreptată spre fiecare om (112). Aşadar, a fi Biserică "înseamnă a fi popor al lui Dumnezeu" şi "ferment al lui Dumnezeu în mijlocul omenirii", oferind fiecăruia "milostivirea gratuită" care ne face să ne simţim "primiţi, iubiţi, iertaţi şi încurajaţi să trăim după viaţa bună a evangheliei" (114). Şi dacă este adevărat că poporul lui Dumnezeu "se întrupează" în istoriile şi în culturile "diferitelor popoare de pe pământ", Duhul Sfânt este cel care acţionează pentru a construi "comuniunea şi armonia", creând acea unitate "care nu este niciodată uniformitate, ci armonie multiformă care atrage" (117). Şi tot "forţa sfinţitoare a Duhului" alimentează în credincios "un instinct al credinţei" capabil să perceapă în mod intuitiv "ceea ce vine realmente de la Dumnezeu" (119). În acest sens îmbracă mare importanţă evlavia populară, "exprimare autentică a acţiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu" (122). Dar nu trebuie uitat şi rolul teologiei şi aportul său decisiv în "promovarea dialogului cu lumea culturii şi a ştiinţei" (133).
Un banc de probă semnificativ pentru angajarea Bisericii în evanghelizare este "predica în cadrul liturgiei" (135). Îngrijirea şi pregătirea omiliei din partea păstorilor este la inima lui Francisc în mod deosebit, datorită faptului că "Biserica este mamă" şi de aceea este chemată să predice "poporului ca o mamă care vorbeşte copilului său" (139). Aşadar, nu unei omilii "pur moraliste sau îndoctrinante", îndesată "cu adevăruri abstracte sau cu silogisme reci" (142). Intră în joc aici figura predicatorului, care "trebuie să fie dispus să se lase înduioşat de Cuvânt şi să-l facă să devină trup" (150). Pentru papa este "indispensabil" ca el "să aibă certitudinea că Dumnezeu îl iubeşte" şi să se lase "pătruns de cuvântul său înainte de a-l transmite" (151): asta îi permite să fie "contemplativ al cuvântului" şi, în acelaşi timp, "contemplativ al poporului" (162).
111. Evanghelizarea este misiune a Bisericii. Însă acest subiect al evanghelizării este mult mai mult decât o instituţie organică şi ierarhică, pentru că înainte de toate este un popor în drum spre Dumnezeu. Este vorba desigur de un mister care-şi înfige rădăcinile sale în Treime, dar care îşi are aspectul său concret istoric într-un popor pelerin şi evanghelizator, care transcende mereu orice exprimare instituţională, necesară şi ea. (...)
112. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este lucrare a milostivirii sale. Nu există acţiune umană, oricât de bună ar putea să fie, care să ne facă să merităm un dar aşa de mare. Dumnezeu, din simplu har, ne atrage pentru a ne uni cu el. El îl trimite pe Duhul său în inimile noastre pentru a ne face fiii săi, pentru a ne transforma şi pentru a ne face capabili să răspundem cu viaţa noastră la iubirea sa. Biserica este trimisă de Isus Cristos ca sacrament al mântuirii oferite de Dumnezeu. (...)
114. A fi Biserică înseamnă a fi popor al lui Dumnezeu, în acord cu marele proiect de iubire al Tatălui. Asta implică a fi fermentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Înseamnă a vesti şi a duce mântuirea lui Dumnezeu în această lume a noastră, care adesea se pierde, care are nevoie să aibă răspunsuri care să încurajeze, care să dea speranţă, care să dea nouă vigoare pe drum. Biserica trebuie să fie locul milostivirii gratuite, unde toţi pot să se simtă primiţi, iubiţi, iertaţi şi încurajaţi să trăiască după viaţa bună a evangheliei. (...)
117. Dacă este bine înţeleasă, diversitatea culturală nu ameninţă unitatea Bisericii. Duhul Sfânt, trimis de Tatăl şi de Fiul, este cel care transformă inimile noastre şi ne face capabili să intrăm în comuniunea perfectă a Preasfintei Treimi, unde orice lucru îşi află unitatea sa. El construieşte comuniunea şi armonia poporului lui Dumnezeu. Acelaşi Duh Sfânt este armonia, aşa cum este legătura de iubire dintre Tatăl şi Fiul. El este Cel care ridică o multiplă şi variată bogăţie de daruri şi în acelaşi timp construieşte o unitate care nu este niciodată uniformitate, ci armonie multiformă care atrage. Evanghelizarea recunoaşte cu bucurie aceste bogăţii multiple pe care Duhul le generează în Biserică. N-ar face dreptate logicii întrupării a crede într-un creştinism monocultural şi monocord. Deşi este adevărat că unele culturi au fost strâns legate de predicarea evangheliei şi de dezvoltarea unei gândiri creştine, mesajul revelat nu s-a identificat cu niciuna dintre ele şi posedă un conţinut transcultural. De aceea, în evanghelizarea noilor culturi sau a culturilor care n-au primit predicarea creştină, nu este indispensabil a impune o determinată formă culturală, oricât ar fi de frumoasă şi veche, împreună cu propunerea evanghelică. Mesajul pe care-l vestim prezintă mereu o oarecare îmbrăcăminte culturală, însă uneori în Biserică noi cădem în sacralizarea vanitoasă a propriei culturi şi cu asta putem arăta mai mult fanatism decât fervoare evanghelizatoare autentică. (...)
119. Poporul lui Dumnezeu este sfânt din cauza acestei ungeri care îl face infailibil "in credendo". Asta înseamnă că atunci când crede, nu greşeşte, chiar dacă nu găseşte cuvinte pentru a exprima credinţa sa. Duhul îl conduce în adevăr şi îl conduce la mântuire. Ca parte a misterului său de iubire faţă de omenire, Dumnezeu înzestrează totalitatea credincioşilor cu un instinct al credinţei - acel sensus fidei - care îi ajută să discearnă ceea ce vine realmente de la Dumnezeu. Prezenţa Duhului acordă creştinilor o anumită naturalitate cu realităţile divine şi o înţelepciune care le permite să le perceapă în mod intuitiv, deşi nu dispun de instrumentele adecvate pentru a le exprima cu precizie. (...)
122. În acelaşi mod, putem crede că diferitele popoare în care a fost înculturată evanghelia sunt subiecte colective active, lucrătoare ale evanghelizării. Asta se întâmplă pentru că fiecare popor este creatorul propriei culturi şi protagonistul propriei istorii. Cultura este ceva dinamic, pe care un popor o recreează constant, şi fiecare generaţie transmite următoarei generaţii un ansamblu de atitudini referitoare la diferitele situaţii existenţiale, pe care aceasta trebuie să le reelaboreze în faţa propriilor provocări. Fiinţa umană "este în acelaşi timp fiu şi tată al culturii în care este cufundat" [Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 71: AAS 91 (1999), 60]. Când într-un popor s-a înculturat evanghelia, în procesul său de transmitere culturală transmite şi credinţa în moduri mereu noi; de aici importanţa evanghelizării înţelese ca înculturare. Fiecare porţiune a poporului lui Dumnezeu, traducând în propria viaţă darul lui Dumnezeu după propriul specific, oferă mărturie credinţei primite şi o îmbogăţeşte cu noi exprimări care sunt elocvente. Se poate spune că "poporul se evanghelizează încontinuu pe sine însuşi" [A III-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Puebla (23 martie 1979), 450; cf. A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 264]. Aici îmbracă importanţă evlavia populară, autentică exprimare a acţiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu. Este vorba despre o realitate în dezvoltare permanentă, unde Duhul Sfânt este protagonistul. (...)
133. Teologia - nu numai teologia pastorală - în dialog cu alte ştiinţe şi experienţe umane îmbracă o importanţă deosebită pentru a gândi cum să se procedeze pentru ca propunerea evangheliei să ajungă la varietatea contextelor culturale şi a destinatarilor. Biserica, angajată în evanghelizare, apreciază şi încurajează carisma teologilor şi efortul lor în investigaţia teologică, ce promovează dialogul cu lumea culturii şi a ştiinţei. Fac apel la teologi ca să îndeplinească această slujire ca parte a misiunii mântuitoare a Bisericii. Însă este necesar ca, pentru acest scop, să îndrăgească finalitatea evanghelizatoare a Bisericii şi a teologiei însăşi şi să nu se mulţumească cu o teologie de rutină. (...)
139. Biserica este mamă şi predică poporului ca o mamă care vorbeşte fiului său, ştiind că fiul are încredere că tot ceea ce îi este învăţat va fi pentru binele său, pentru că ştie că este iubit. În afară de asta, mama bună ştie să recunoască tot ceea ce Dumnezeu a semănat în fiul său, ascultă preocupările sale şi învaţă de la el. Spiritul de iubire care domneşte într-o familie conduce atât pe mamă, cât şi pe fiu în dialogurile lor, unde se predă şi se învaţă, se corectează şi se apreciază lucrurile bune; aşa se întâmplă şi în omilie. Duhul, care a inspirat evangheliile şi care acţionează în poporul lui Dumnezeu, inspiră şi cum trebuie să se asculte credinţa poporului şi cum trebuie să se predice în orice Euharistie. Predica creştină, prin urmare, găseşte în inima culturii poporului un izvor de apă vie, fie pentru a şti ce anume trebuie să spună, fie pentru a găsi modul potrivit de a-l spune. Aşa cum ne place nouă tuturor să ni se vorbească în limba noastră maternă, tot aşa şi în credinţă ne place să ni se vorbească în cheie de "cultură maternă", în cheie de dialect matern (cf. 2Mac 7,21.27), şi inima se dispune să asculte mai bine. Această limbă este o tonalitate care transmite curaj, respiraţie, forţă, impuls. (...)
142. Un dialog este mult mai mult decât comunicarea unui adevăr. Se realizează pentru plăcerea de a vorbi şi pentru binele concret care se comunică între cei care se iubesc prin intermediul cuvintelor. Este un bine care nu constă în lucruri, ci în persoanele înseşi care se dăruiesc reciproc în dialog. Predica pur moralistă sau îndoctrinatoare, şi chiar aceea care se transformă într-o lecţie de exegeză, reduc această comunicare între inimi care are loc în omilie şi care trebuie să aibă un caracter aproape sacramental: "Credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos" (Rom 10,17). În omilie, adevărul se armonizează cu frumuseţea şi cu binele. Nu este vorba despre adevăruri abstracte sau despre silogisme reci, pentru că se comunică şi frumuseţea imaginilor pe care Domnul le folosea pentru a stimula practicarea binelui. Amintirea poporului credincios, ca şi aceea a Mariei, trebuie să rămână plină până sus de minunăţiile lui Dumnezeu. Inima sa, deschisă la speranţa unei practicări bucuroase şi posibile a iubirii care i-a fost vestită, simte că fiecare cuvânt în Scriptură este înainte de toate dar, înainte de a fi exigenţă. (...)
150. Oricine vrea să predice, mai întâi trebuie să fie dispus să se lase înduioşat de cuvânt şi să-l facă să devină carne în existenţa sa concretă. În acest mod, predicarea va consta în acea activitate atât de intensă şi rodnică încât înseamnă "a comunica altora ceea ce unul a contemplat" [Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 188, art. 6]. Pentru toate acestea, înainte de a pregăti concret ceea ce unul va spune în predică, trebuie să accepte să fie rănit cel dintâi de acel cuvânt care-i va răni pe alţii, pentru că este un cuvânt viu şi eficace, care ca o sabie "pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii" (Evr 4,12). Asta îmbracă o importanţă pastorală. Şi în această epocă oamenii preferă să-i asculte pe martori: "le este sete de autenticitate, [...] reclamă evanghelizatori care să le vorbească despre un Dumnezeu pe care ei să-l cunoască şi care să le fie familiar, ca şi cum l-ar vedea pe Cel Invizibil" [Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 76: AAS 68 (1976), 68].
151. Nu ne este cerut să fim neprihăniţi, ci mai degrabă să fim mereu în creştere, să trăim dorinţa profundă de a înainta pe calea evanghelie şi să nu lăsăm să ne cadă braţele. Lucrul indispensabil este ca predicatorul să aibă certitudinea că Dumnezeu îl iubeşte, că Isus Cristos l-a mântuit, că iubirea sa are mereu ultimul cuvânt. În faţa unei frumuseţi aşa de mari, de atâtea ori va simţi că viaţa sa nu-i dă glorie pe deplin şi va dori cu sinceritate să răspundă mai bine la o iubire aşa de mare. (...) Domnul vrea să ne utilizeze ca fiinţe vii, libere şi creative, care se lasă pătrunse de cuvântul său înainte de a-l transmite; mesajul său trebuie să treacă realmente prin predicator, dar nu numai prin raţiune, ci luând în stăpânire întreaga sa fiinţă. Duhul Sfânt, care a inspirat cuvântul, este Cel care "astăzi ca la începuturile Bisericii acţionează în fiecare evanghelizator ca să se lase posedat şi condus de el, care îi sugerează cuvintele pe care singur n-ar şti să le găsească" [Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 75: AAS 68 (1976), 65]. (...)
154. Predicatorul trebuie să se pună şi în ascultarea poporului, pentru a descoperi ceea ce credincioşii au nevoie să audă spunându-se. Un predicator este un contemplativ al cuvântului şi un contemplativ şi al poporului. (...) E vorba de a lega mesajul textului biblic cu o situaţie umană, cu ceva ce ei trăiesc, cu o experienţă care are nevoie de lumina cuvântului. (...) Aşadar, pregătirea predicii se transformă într-un exerciţiu de discernământ evanghelic. (...)
155. Trebuie crescută sensibilitatea pentru a recunoaşte ceea ce realmente are de-a face cu viaţa lor. Amintim că niciodată nu trebuie să se răspundă la întrebări pe care nimeni nu le pune; nici nu este oportun să se ofere cronici din actualitate pentru a trezi interes: pentru asta există deja programele televizate. (...)
157. O omilie bună, cum îmi spunea un bătrân învăţător, trebuie să conţină "o idee, un sentiment, o imagine". (...)
159. Altă caracteristică este limbajul pozitiv. Nu spune atât ceea ce nu trebuie să se facă, ci mai degrabă propune ceea ce putem face mai bine. În orice caz, dacă indică ceva negativ, încearcă mereu să arate şi o valoare pozitivă care să atragă, pentru a nu se opri la tânguire, la plângere, la critică sau la remuşcare. În afară de asta, o predică pozitivă oferă mereu speranţă, orientează spre viitor, nu ne lasă prizonieri ai negativităţii. Ce lucru bun ca preoţii, diaconii şi laicii să se reunească periodic pentru a găsi împreună instrumentele care fac predica mai atrăgătoare!
(După L'Osservatore Romano, 20 august 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
