Pentru o recitire a constituţiei "Dei Verbum"
I-a plăcut lui Dumnezeu să se reveleze pe sine însuşi
Poezia şi adevărul celui mai frumos şi angajant document al Conciliului al II-lea din Vatican
De Rino Fisichella
A reflecta asupra lui Dei Verbum echivalează de fapt cu a reparcurge întreaga istorie a Conciliului al II-lea din Vatican. Constituţia dogmatică a fost obiect al dezbaterilor părinţilor conciliari încă din primele şase luni ale conciliului, a însoţit lucrările timp de trei ani succesivi şi a fost aprobată aproape în unanimitate la încheierea adunării la 18 noiembrie 1965. Desigur, nu mi-e teamă să afirm că suntem în faţa celui mai frumos şi mai angajant document al conciliului. Mai frumos, pentru că a ştiut să conjuge adevărul dogmatic, cu limbajul său precis şi adesea mai puţin înclinat să se lase tradus în plasticitatea imaginilor cu expresii de poezie înaltă. Mai angajant, pentru că multe din conţinuturile sale ajung, după secole de dezbatere teologică, la o elaborare clară a lor care evidenţiază progresul dogmatic făcut.
Revelaţia, care constituie fundamentul şi inima credinţei creştine, regăsea în sfârşit locul său central în viaţa Bisericii. Primele cuvinte cu care se deschide documentul, citând textul din Prima Scrisoare a lui Ioan, fac să se perceapă imediat că este vorba despre o experienţă constitutivă şi vie. Adică exigenţa de a comunica întâlnirea reală cu Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu care cheamă la comuniunea de viaţă cu Treimea, inimă şi fundament al credinţei. Dei Verbum exprimă nemijlocit noutatea extraordinară care se împlineşte în istoria oamenilor. "Cuvântul lui Dumnezeu" nu se înţelege aici ca o vorbire generică a Tatălui, ci atestă evenimentul definitiv al intervenţiei sale în istorie: misterul întrupării Fiului. El este Cuvântul care din totdeauna este rostit şi care acum devine şi vizibil. Oricum, este important să se perceapă în limba originală particularitatea care este exprimată: Dei Verbum religiose audiens et fidenter proclamans. Primatul revine Cuvântului lui Dumnezeu ca care incipit al textului se deschide. Tocmai pentru aceasta, în acelaşi timp, sunt puse şi condiţiile cu care Biserica trebuie să stea în faţa acestui eveniment: ascultarea şi proclamarea.
Aşa cum va fi reafirmat în capitolul al doilea al constituţiei, Magisteriul Bisericii "nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte", mai degrabă "îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate" (nr. 10). Dacă pe de o parte în faţa Cuvântului se impune ascultarea, pe de altă parte rezultă proclamarea sa. Biserica nu încetează să le vestească tuturor şi în orice loc cuvântul de mântuire care are faţa lui Isus din Nazaret. Mai mult, face asta cu "încredere" voind să exprime însăşi forţa apostolilor care cu curaj, adică parresia (Fap 4,13.31), străbate drumurile lumii pentru a duce Cuvântul care mântuieşte.
Cât este de decisivă insistenţa asupra Cuvântului care rămâne viu şi nu poate să fie limitat la scriere o atestă în mod repetat documentul nostru cu câteva particularităţi care merită să fie subliniate. Dei Verbum, inserându-se în tradiţia patristică şi medievală, recuperează împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu unicitatea izvorului revelaţiei, care este transmisă prin Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Conciliul vorbeşte adesea despre Sfânta Scriptură drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Oricum, aceeaşi terminologie este folosită şi pentru Tradiţie. "Aşadar Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu (locutio Dei) întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor Cuvântul lui Dumnezeu (Verbum Dei) încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie" (nr. 9; cf. nr. 10).
Cum se observă, "Cuvântul lui Dumnezeu" nu poate fi identificat numai cu Sfânta Scriptură. Dacă s-ar întâmpla asta, ar fi o sărăcire a evenimentului revelaţiei şi ar avea consecinţe nocive şi în pastoraţie. În schimb, ceea ce reiese din textul conciliar este referinţa la un Cuvânt care rămâne mereu viu. Când vorbeşte despre Sfânta Scriptură spune că este locutio; adică este ceva ce este spus, nu ce este scris; când vorbeşte despre Tradiţie, deci despre transmiterea Evangheliei spune: verbum. Şi într-un caz şi în celălalt găsim mereu o terminologie care indică o realitate vie, în mişcarea dinamică tipică a cuvântului. Asta nu elimină caracterul normativ al Scripturii care din totdeauna, împreună cu Tradiţia, este considerată de Biserică "regula supremă a propriei credinţe" (Dei Verbum, 21). În virtutea acestui lucru creştinismul nu va putea fi identificat niciodată ca "religie a cărţii". Cuvântul are un aşa primat încât nu-i permite nici un echivoc.
A spune "Cuvântul lui Dumnezeu" echivalează şi cu a afirma că Dumnezeu a vorbit; a ieşit din tăcerea în care omul îl închisese şi în iubirea sa se adresează din nou omenirii. Faptul că Dumnezeu vorbeşte implică faptul că vrea să comunice ceva intim şi absolut necesar pentru om, fără de care n-ar putea niciodată să ajungă la o cunoaştere deplină de sine şi a misterului însuşi al lui Dumnezeu. Preluând un text din Scrisoarea către Evrei, constituţia conciliară subliniază că Dumnezeu "a vorbit". Timpul este la perfect şi nu este întâmplător. În greaca biblică a recurge la perfect arată că acţiunea este în trecut, dar efectele sunt încă prezente până în zilele noastre. Aşadar, faptul că Dumnezeu a vorbit nu este pentru noi un eveniment închis în trecutul istoriei, ci este o acţiune care rămâne. Dumnezeu continuă să vorbească Bisericii sale pentru a-i deschide comorile ascunse ale Revelaţiei şi a o introduce în acel sens tot mai profund al adevărului cuprins în Cuvântul său.
Textul nostru mai afirmă: placuit Deo in bonitate et sapientia sua revelare se ipsum. "A se revela pe sine însuşi" spune mult mai mult decât "a se face cunoscut pe sine însuşi". De fapt, este spun în ce anume constă tipul de cunoaştere, este o revelare. Asta arată că este oferit ceva în mod radical nou omenirii, care singură n-ar fi putut să obţină şi nici să producă.
Dei Verbum prezintă revelaţia ca iniţiativă gratuită a lui Dumnezeu care intră în raport de comuniune cu omul. Toată viaţa lui Dumnezeu este revelată în persoana istorică a lui Cristos; Treimea se exprimă în cuvintele şi în gesturile, intim unite, ale lui Isus din Nazaret. Omului îi rămâne ascultarea credinţei, care este abandonare totală în misterul lui Dumnezeu care se revelează. Istoria este scenariul şi scena în care se realizează această inefabilă întâlnire a lui Dumnezeu şi a omului şi este locul în care această întâlnire este transmisă de-a lungul secolelor şi făcută cunoscută.
Oricum, textul merge mai departe pentru a indica modalităţile cu care Dumnezeu se revelează şi comunică: "În marea sa iubire vorbeşte oamenilor ca unor prieteni şi se întreţine cu ei". Cât de decisiv poate să fie verbul "a se întreţine" îl atestă referinţa sa la teologia lui Ioan unde verbul "a rămâne" are o valoare paradigmatică. Deci Dumnezeu nu numai că vorbeşte cu oamenii, ci se opreşte la ei; rămâne cu ei pentru a împărtăşi bucurii şi dureri şi pentru a da vieţii sensul său împlinit care n-ar putea fi găsit în altă parte. În acest orizont trebuie să se perceapă referinţa la plinătatea revelaţiei în persoana lui Isus Cristos. El este revelatorul Tatălui şi în acelaşi timp revelaţia sa. Aceasta nu ajunge numai prin predica sa, la care adesea cedează tentaţia multora, ci şi în gesturile sale şi cu tăcerea sa. Gestis verbisque atestă unitatea persoanei lui Isus şi vrea să evidenţieze câtă atenţie se cuvine în perceperea faptului revelator chiar şi în semnele care sunt oferite de Isus Cristos.
Aşadar, conciliul atestă că numai predica nu este suficientă dacă aceasta nu este însoţită de semnele care-i atestă eficacitatea deplină.
Valoarea lui Dei Verbum pentru prezentul Bisericii este ultima consideraţie la care vrem să ajungem. După cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican este posibil să se verifice înainte de toate marele aport care din această învăţătură a fost oferit de către Biserică. Oricât ar putea valora gândirea mea, consider că mulţi paşi au fost făcuţi; şi totuşi, drumul pentru a face să iasă în evidenţă în plinătate originalitatea şi bogăţia acestei învăţături este încă lung. Desigur, după secole de umbră, Biblia a fost readusă în mâinile credincioşilor şi şi-a regăsit locul privilegiat în Biserică şi în viaţa fiecărui credincios. În acelaşi mod, în decursul acestor decenii, studiile de exegeză s-au înmulţit şi permit să se ajungă la o cunoaştere mai coerentă a textelor sacre. N-au lipsit, din păcate, distonări eclatante care au împins Sfânta Scriptură în afara contextului eclezial cu pericolul grav de a o înlănţui numai la interpretare, fiică a unor metode adesea străine. Tocmai în acest orizont este posibil să se vadă cât de lung încă şi rodnic trebuie să fie drumul pentru viitor. Mă gândesc, în primul rând, la înţelegerea conceptului de "Cuvânt viu" care trebuie să fie "transmis".
Tocmai conceptul şi acţiunea de transmitere a Cuvântului lui Dumnezeu pare să lipsească astăzi. Din păcate, cu ceea ce ne întâlnim este întreruperea transmiterii credinţei.
Analfabetismul religios face această transmitere şi mai dificilă. Pentru a putea face cunoscut generaţiilor care vor veni după noi tot ceea ce "Biserica este şi tot ceea ce ea crede" (Dei Verbum, 8) este necesar ca să există conştiinţa de a fi parte vie a Bisericii. Simţul de apartenenţă la Biserică impune să creştem în această responsabilitate şi să devenim artizanii unei noi evanghelizări care să ştie să ducă, înainte de toate celor care cred, prospeţimea neschimbată a Cuvântului lui Dumnezeu.
(După L'Osservatore romano, 31 ianuarie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
