|
| © Vatican Media |
Am ascultat că "Isus le-a spus: «Veniţi după mine» [...]. Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat" (Mc 1,17-18). Este mare forţa cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum am auzit şi în prima lectură. "Cuvântul Domnului a fost către Iona. «Ridică-te, mergi la Ninive [...] şi vesteşte acolo» [...]. Iona s-a ridicat şi a mers [...], după cuvântul Domnului" (Iona 3,1-3). Cuvântul lui Dumnezeu eliberează puterea Duhului Sfânt. Este o forţă care atrage la Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat acelor tineri pescari, străfulgeraţi de cuvintele lui Isus; şi este o forţă care trimite la ceilalţi, ca pentru Iona, care merge spre cei care sunt departe de Domnul. Aşadar, cuvântul atrage la Dumnezeu şi trimite la ceilalţi. Atrage la Dumnezeu şi trimite la ceilalţi: iată dinamismul său. Nu ne lasă închişi în noi înşine, ci dilată inima, face să schimbăm direcţia, răstoarnă obişnuinţele, deschide scenarii noi, deschide orizonturi negândite.
Fraţilor şi surorilor, cuvântul lui Dumnezeu doreşte să facă asta în fiecare dintre noi. Ca pentru primii discipoli, care, primind cuvintele lui Isus, lasă năvoadele şi încep o aventură minunată, tot aşa şi pe malurile vieţii noastre, alături de bărcile celor din familie şi de năvoadele muncii, cuvântul trezeşte chemarea lui Isus. El ne cheamă să înaintăm în larg cu el pentru ceilalţi. Da, cuvântul trezeşte misiunea, ne face mesageri şi martori ai lui Dumnezeu pentru o lume plină de cuvinte, dar însetată de acel cuvânt pe care adesea îl ignoră. Biserica trăieşte din acest dinamism: este chemată de Cristos, atrasă de el şi este trimisă în lume să-l mărturisească. Acesta este dinamismul în Biserică.
Nu putem să ne lipsim de cuvântul lui Dumnezeu, de forţa sa blândă care, ca într-un dialog, atinge inima, se imprimă în suflet, îl reînnoieşte cu pacea lui Isus, care ne face neliniştiţi pentru ceilalţi. Dacă privim la prietenii lui Dumnezeu, la martorii evangheliei în istorie, la sfinţi, vedem că pentru toţi cuvântul a fost decisiv. Să ne gândim la primul călugăr, Sfântul Anton, care, lovit de un text din evanghelie în timp ce era la Liturghie, a lăsat toate pentru Domnul; să ne gândim la Sfântul Augustin, a căruia viaţă s-a schimbat când un cuvânt divin i-a vindecat inima; să ne gândim la Sfânta Tereza a Pruncului Isus, care a descoperit vocaţia sa citind scrisorile Sfântului Paul. Şi mă gândesc la sfântul al cărui nume îl port. Francisc de Assisi, care, după ce s-a rugat, citeşte în evanghelie că Isus îi trimite pe discipoli să predice şi exclamă: "Asta vreau, asta cer, asta doresc să fac cu toată inima!" (Toma de Celano, Vita prima IX, 22). Sunt vieţi schimbate de cuvântul vieţii, de cuvântul Domnului.
Dar mă întreb: de ce pentru mulţi dintre noi nu se întâmplă acelaşi lucru? De atâtea ori ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, intră printr-o ureche şi iese prin cealaltă: De ce? Poate pentru că, aşa cum ne arată aceşti martori, trebuie să nu fim "surzi" la cuvânt. Este riscul nostru: năvăliţi de mii de cuvinte, lăsăm să alunece peste noi şi cuvântul lui Dumnezeu: îl auzim, dar nu-l ascultăm; îl ascultăm, dar nu-l păstrăm; îl păstrăm, dar nu ne lăsăm provocaţi pentru a ne schimba. Mai ales, îl citim, dar nu ne rugăm cu el, în timp ce "lectura Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune, ca să se stabilească dialogul dintre Dumnezeu şi om" (Dei Verbum, 25). Să nu uităm cele două dimensiuni fundamentale ale rugăciunii creştine: ascultarea cuvântului şi adorarea Domnului. Să facem spaţiu cuvântului lui Isus, cuvântului lui Isus rugat şi se va întâmpla pentru noi ca şi primilor discipoli. Aşadar, să ne întoarcem la evanghelia de astăzi, care ne prezintă două gesturi care au provenit din cuvântul lui Isus: "Au lăsat năvoadele şi l-au urmat" (Mc 1,18). Au lăsat şi au urmat. Să ne oprim pe scurt asupra acestui lucru.
Au lăsat. Ce anume au lăsat? Barca şi năvoadele, adică viaţa pe care au trăit-o până în acel moment. De atâtea ori cu greu lăsăm siguranţele noastre, obişnuinţele noastre, pentru că rămânem încâlciţi în ele ca peştii în năvod. Dar cel care este în contact cu cuvântul se vindecă de laţurile trecutului, deoarece cuvântul viu reinterpretează viaţa, vindecă şi amintirea rănită altoind amintirea lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale pentru noi. Scriptura ne întemeiază în bine, ne aminteşte cine suntem: fii ai lui Dumnezeu mântuiţi şi iubiţi. "Cuvintele parfumate ale Domnului" (cf. Sf. Francisc de Assisi, Scrisoare către credincioşi) sunt ca mierea, fac gustoasă viaţa: trezesc dulceaţa lui Dumnezeu, hrănesc sufletul, îndepărtează frica, înving singurătatea. Şi cum i-au făcut pe acei discipoli să lase repetitivitatea unei vieţi făcute din bărci şi din năvoade, tot aşa în noi reînnoiesc credinţa, purificând-o şi eliberând-o de atâtea zguri, ducând-o din nou la origini, la puritatea originală a evangheliei. Cu relatarea lucrărilor lui Dumnezeu pentru noi, Sfânta Scriptură dezleagă odgoanele unei credinţe paralizate şi ne face să gustăm din nou viaţa creştină aşa cum este cu adevărat: o istorie de iubire cu Domnul.
Aşadar, discipolii au lăsat; şi apoi au urmat - au lăsat şi au urmat: în urma Învăţătorului au făcut paşi înainte. De fapt, cuvântul său, în timp ce eliberează de umbrele trecutului şi ale prezentului, maturizează în adevăr şi în caritate: reînsufleţeşte inima, o zdruncină, o purifică de ipocrizii şi o umple de speranţă. Biblia însăşi atestă că cuvântul este concret şi eficace: "ca ploaia şi zăpada" pentru teren (cf. Is 55,10-11); "ca focul", "ca un ciocan care despică stânca" (Ier 23,29); ca o sabie ascuţită care "discerne sentimentele şi gândurile inimii" (Evr 4,12); ca o sămânţă incoruptibilă (1Pt 1,23) care, mică şi ascunsă, încolţeşte şi aduce rod (cf. Mt 13). "În cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie, încât el constituie [...] hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 21).
Fraţilor şi surorilor, Duminica Cuvântului lui Dumnezeu să ne ajute să ne întoarcem cu bucurie la izvoarele credinţei, care se naşte din ascultarea lui Isus, Cuvânt al Dumnezeului viu. În timp ce se spun şi se citesc încontinuu cuvinte despre Biserică, să ne ajute să redescoperim cuvântul vieţii care răsună în Biserică! Altminteri ajungem să vorbim mai mult despre noi decât despre el; şi de atâtea ori în centru rămân gândurile noastre şi problemele noastre, şi nu Cristos cu al său cuvânt. Să ne întoarcem la izvoare pentru a oferi lumii apa vie pe care n-o găseşte; şi, în timp ce societatea şi social accentuează violenţa cuvintelor, noi să ne strângem la blândeţea cuvântului lui Dumnezeu care mântuieşte, care este blândă, care nu face zgomot, care intră în inimă.
Şi, în sfârşit, să ne punem câteva întrebări. Eu ce loc rezerv cuvântului lui Dumnezeu în locul unde locuiesc? Acolo vor fi cărţi, ziare, televizoare, telefoane, dar unde este Biblia? În camera mea, ţin Evanghelia la îndemână? O citesc în fiecare zi pentru a regăsi ruta vieţii? Port în geantă un mic exemplar al Evangheliei pentru a o citi? De atâtea ori am sfătuit să avem mereu Evanghelia cu noi, în buzunar, în geantă, în telefon: dacă Cristos îmi este mai drag decât orice lucru, cum pot să-l las acasă şi să nu iau cu mine cuvântul său? Şi o ultimă întrebare: Am citit în întregime măcar una din cele patru Evanghelii? Evanghelia este cartea vieţii, este simplă şi scurtă, şi totuşi atâţia credincioşi n-au citit niciodată una de la început până la sfârşit.
Fraţilor şi surorilor, Dumnezeu, spune Scriptura, "este izvorul şi autorul frumuseţii" (Înţ 13,3): să ne lăsăm cuceriţi de frumuseţea pe care cuvântul lui Dumnezeu o aduce în viaţă.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
