Părintele Raniero Cantalamessa OFMCap., predicatorul Casei Pontificale, a ţinut prima predică de Postul Mare cu tema "Isus a început să predice" - Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lui Cristos, vineri dimineaţă, 22 februarie 2008, în Capela "Redemptoris Mater", în prezenţa lui Benedict al XVI-lea. Tema meditaţiilor de Postul Mare este următoarea: "Viu şi eficace este cuvântul lui Dumnezeu" (Ev 4,12). Următoarele trei predici de Postul Mare vor avea loc vineri, 29 februarie, vineri, 7 martie, şi vineri, 14 martie 2008.
În vederea Sinodului Episcopilor din octombrie, m-am gândit să dedic predicile de Postul Mare din acest an temei cuvântului lui Dumnezeu. Vom medita succesiv despre vestirea evangheliei în viaţa lui Cristos, adică despre Isus "care predică", despre vestire în misiunea Bisericii, adică despre Cristos "predicat", despre cuvântul lui Dumnezeu ca mijloc de sfinţire personală, lectio divina, şi despre raportul dintre Duh şi cuvânt, în practică lectura spirituală a Bibliei.
Începem această predică în ziua în care Biserica celebrează sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru şi asta nu este fără semnificaţie pentru tema noastră. Ne oferă, înainte de toate, ocazia pentru a aduce omagiul afecţiunii şi devoţiunii noastre celui care şade astăzi pe catedra lui Petru, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. Ne aminteşte apoi ceea ce acelaşi apostol Petru scrie în a doua sa scrisoare, adică faptul că "nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva" (2Pt 1,20) şi că, de aceea, orice interpretare a cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se măsoare cu tradiţia vie a Bisericii, a cărei interpretare autentică este încredinţată magisteriului apostolic şi, în mod singular, magisteriului petrin.
Este frumos, într-o circumstanţă ca aceasta şi în contextul dialogului ecumenic actual, să amintesc un cunoscut text al sfântului Irineu: "Deoarece ar fi prea lung să amintim succesiunile tuturor Bisericilor, vom lua Biserica foarte mare şi foarte veche şi cunoscută de toţi, Biserica întemeiată şi stabilită la Roma de către cei doi preaglorioşi apostoli, Petru şi Paul... Cu această Biserică, datorită originii sale mai excelente (propter potentiorem principalitatem), trebuie în mod necesar să fie în acord orice Biserică, adică credincioşii care vin din orice parte - ea, în care, pentru toţi oamenii, a fost păstrată mereu tradiţia care vine de la apostoli"1.
Cu acest spirit, nu fără teamă şi cutremur, încep să prezint reflecţiile mele despre tema vitală a cuvântului lui Dumnezeu, în prezenţa succesorului lui Petru, episcop al Bisericii din Roma.
1. Predica în viaţa lui Isus
După relatarea botezului lui Isus, evanghelistul Marcu continuă naraţiunea sa spunând: "Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" (Mc 1,14 şi urm.). Matei scrie mai pe scurt: "De atunci a început Isus să predice şi să spună: Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt 4,17). Cu aceste cuvinte începe "evanghelia", înţeleasă ca vestea bună "a lui" Isus - adică adusă de Isus şi al cărei subiect este Isus - diferită de vestea cea bună "despre" Isus a predicii apostolice succesive, în care Isus este obiectul.
Este vorba de un eveniment care ocupă un loc foarte precis în timp şi în spaţiu: are loc "în Galileea", "după ce Ioan a fost închis". Verbul folosit de evanghelişti "a început să predice" scoate puternic în evidenţă că este vorba de un "început", de ceva nou nu numai în viaţa lui Isus, ci în însăşi istoria mântuirii. Scrisoarea către Evrei exprimă astfel noutatea: "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul" (Ev 1,1-2). Începe un timp deosebit de mântuire, un kairos nou, care se extinde circa doi ani şi jumătate (din toamna anului 27 până în primăvara anului 30 d.C.).
Isus atribuie acestei activităţi a lui o aşa importanţă încât spune că a fost trimis de Tatăl şi consacrat cu ungerea Duhului tocmai pentru aceasta, adică "să ducă săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18). Cu o ocazie, în timp ce unii voiau să-l reţină, îi solicită pe apostoli să plece spunându-le: "Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit" (Mc 1,38).
Predica face parte din aşa-numitele "mistere ale vieţii lui Cristos" şi ca atare noi ne apropiem de el. Prin cuvântul "mister" se înţelege, în acest context, un eveniment din viaţa lui Isus purtător al unei semnificaţii mântuitoare, care, ca atare, este celebrat de Biserică în liturgia ei2. Dacă nu există o sărbătoare liturgică specifică a predicii lui Isus este pentru că ea este amintită în fiecare liturgie a Bisericii. "Liturgia cuvântului" la Liturghie nu e altceva decât actualizarea liturgică a lui Isus care predică. Un text din Conciliul Vatican II spune: "Cristos este prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte atunci când se citeşte în Biserică Sfânta Scriptură"3.
Aşa cum, în istorie, după ce a predicat împărăţia lui Dumnezeu, Isus a mers la Ierusalim pentru a se oferi Tatălui ca jertfă, tot aşa, în liturgie, după ce a proclamat din nou cuvântul său, Isus reînnoieşte oferirea sa de sine Tatălui prin acţiunea euharistică. Atunci când, la sfârşitul prefeţei, spunem: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului: Osana întru cei de sus", mergem în mod imaginar la acel moment în care Isus intră în Ierusalim, pentru a celebra acolo Paştele său; acolo se termină timpul predicării şi începe timpul pătimirii.
Aşadar, predica lui Isus este un "mister", deoarece nu conţine numai revelarea unei învăţături, ci explică însuşi misterul persoanei lui Cristos; este esenţial pentru a înţelege fie ceea ce precede: misterul întrupării, fie ceea ce urmează: misterul pascal. Fără cuvântul lui Isus, ele ar fi evenimente mute. A fost o intuiţie fericită aceea a lui Ioan Paul al II-lea de a introduce predicarea împărăţiei între "misterele de lumină", adăugate de el la misterele de bucurie, de durere şi de slavă ale Rozariului, alături de botezul lui Cristos, nunta din Cana, schimbarea la faţă şi instituirea Euharistiei.
2. Predica lui Cristos continuă în Biserică
Autorul Scrisorii către Evrei scria cu mult timp după moartea lui Isus, aşadar, cu mult după ce Isus încetase să vorbească; şi totuşi, spune că Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul "în aceste zile din urmă". Aşadar, el consideră zilele în care trăieşte ca făcând parte din "zilele lui Isus". Pentru aceasta, puţin mai departe, citând cuvântul psalmului: "Astăzi, dacă veţi auzi glasul lui, nu vă împietriţi inimile", îl aplică creştinilor spunând: "Vedeţi, fraţilor, ca nu cumva să fie în vreunul dintre voi o inimă înrăită de necredinţă, încât să se îndepărteze de Dumnezeul cel viu, dar îndemnaţi-vă unul pe altul în fiecare zi cât timp se mai poate" (cf. Ev 3,7 şi urm.).
Aşadar, Dumnezeu vorbeşte şi astăzi în Biserică şi vorbeşte "în Fiul". "Dumnezeu - se citeşte în Dei Verbum - care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi spre tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos"4.
Dar cum şi unde putem asculta acest "glas al său"? Revelaţia divină s-a încheiat; într-un anumit sens, nu mai sunt cuvinte ale lui Dumnezeu. Şi iată că descoperim o altă afinitate între cuvânt şi Euharistie. Euharistia este prezentă în toată istoria mântuirii: în Vechiul Testament, ca figură (mielul pascal, sacrificiul lui Melchisedec, mana), în Noul Testament, ca eveniment (moartea şi învierea lui Cristos), în Biserică, ca sacrament (Liturghia).
Sacrificiul lui Cristos s-a terminat şi s-a încheiat pe cruce; aşadar, într-un anumit sens nu mai sunt sacrificii ale lui Cristos; şi totuşi, ştim că există încă un sacrificiu şi este unicul sacrificiu al crucii care devine prezent şi activ în sacrificiul euharistic; evenimentul continuă în sacrament, istoria în liturgie. Un lucru analog are loc pentru cuvântul lui Cristos: el a încetat să existe ca eveniment, dar încă există ca sacrament.
În Biblie, cuvântul lui Dumnezeu (dabar), în special în forma deosebită pe care o asumă în profeţi, constituie mereu un eveniment; este un cuvânt-eveniment, adică un cuvânt care creează o situaţie, care realizează mereu ceva nou în istorie. Expresia care apare des: "Cuvântul lui Iahve a venit la...", ar putea fi tradusă cu: "Cuvântul lui Iahve a asumat formă concretă în..." (în Ezechiel, în Ageu, în Zaharia, etc.).
Acest tip de cuvânt-eveniment se prelungeşte până la Ioan Botezătorul; de fapt citim în Evanghelia după sfântul Luca: "În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu..., cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui (factum est verbum Domini super) Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu" (Lc 3,1 şi urm.). După acest moment, această formulă dispare de tot din Biblie şi în locul ei apare alta; de acum nu: "Factum est verbum Domini", ci: "Verbum caro factum est": Cuvântul s-a făcut trup (In 1,14). Acum evenimentul este o persoană! Niciodată nu se întâlneşte fraza: "Cuvântul lui Dumnezeu a venit asupra lui Isus", pentru că el este cuvântul. După realizările provizorii ale cuvântului lui Dumnezeu în profeţi, urmează acum realizarea deplină şi definitivă.
Dăruindu-ni-l pe Fiul - scrie sfântul Ioan al Crucii - Dumnezeu ne-a spus totul într-o singură dată şi nu mai are nimic de revelat. Dumnezeu a devenit, într-un anumit sens, mut, nemaiavând nimic de spus5. Dar trebuie să înţelegem bine: Dumnezeu a devenit mut în sensul că nu spune lucruri noi faţă de ceea ce a spus în Isus, dar nu în sensul că nu mai vorbeşte; el spune mereu din nou ceea ce a spus o dată în Isus!
3. Cuvântul sacrament care se aude
Nu mai sunt cuvinte-eveniment în Biserică, însă sunt cuvinte-sacrament. Cuvintele-sacrament sunt cuvintele lui Dumnezeu "întâmplate" o dată pentru totdeauna şi adunate în Biblie, care redevin "realitate activă" de fiecare dată când Biserica le proclamă cu autoritate şi Duhul, care le-a inspirat, le aprinde din nou în inima celui care le ascultă. "Dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă", spune Isus despre Duhul Sfânt (In 16,14).
Atunci când se vorbeşte despre cuvânt ca "sacrament", nu se ia acest termen în sensul tehnic şi restrâns al celor "şapte sacramente", ci în sensul mai larg prin care se vorbeşte despre Cristos ca "sacramentul primordial al Tatălui" şi despre Biserică "sacrament universal de mântuire"6. Ţinând cont de definiţia pe care sfântul Augustin o dă sacramentului ca "un cuvânt care se vede" (verbum visibile)7, se obişnuieşte să se definească, prin contrast, cuvântul "un sacrament care se aude" (sacramentum audibile).
În fiecare sacrament se distinge un semn vizibil şi realitatea invizibilă care este harul. Cuvântul pe care-l citim în Biblie, în el însuşi, nu este decât un semn material (precum apa şi pâinea), un ansamblu de silabe moarte, sau, maxim, un cuvânt din vocabularul uman ca altele; dar intervenind credinţa şi iluminarea Duhului Sfânt, prin acest semn noi intrăm în mod misterios în contact cu adevărul viu şi voinţa lui Dumnezeu şi ascultăm însuşi glasul lui Cristos.
"Trupul lui Cristos, scrie Bossuet, nu este mai realmente prezent în sacramentul adorabil, decât este adevărul lui Cristos în predica evanghelică. În misterul Euharistiei speciile pe care le vedeţi sunt semne, dar ceea ce este cuprins în ele este însuşi trupul lui Cristos; în Scriptură, cuvintele pe care le ascultaţi sunt semne, dar gândul pe care-l poartă este însuşi adevărului Fiului lui Dumnezeu".
Sacramentalitatea cuvântului lui Dumnezeu se revelează în faptul că uneori el acţionează în mod deschis dincolo de înţelegerea persoanei, care poate să fie limitată şi imperfectă, acţionează aproape prin el însuşi, ex opere operato, cum se spune în teologie.
Atunci când profetul Elizeu i-a spus lui Naaman sirul, care a mers la el pentru a fi vindecat de lepră, să se spele de şapte ori în Iordan, acesta a replicat supărat: "Oare Abana şi Parpar, fluvii din Damasc, nu sunt mai bune decât toate apele din Israel? Nu aş putea să mă scald în ele pentru a fi vindecat?" (2Reg 5,12). Naaman avea dreptate: fluviile din Siria erau desigur mai bune şi mai bogate în apă; şi totuşi, scăldându-se în Iordan el a fost vindecat şi trupul lui a devenit ca al unui tânăr, lucru care nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă s-ar fi scăldat în marile fluvii din ţara lui.
Aşa este cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Scripturi. Între neamuri şi chiar în Biserică au existat şi vor exista cărţi mai bune decât unele cărţi ale Bibliei, mai rafinate din punct de vedere literar şi mai edificatoare din punct de vedere religios (e suficient să ne gândim la Imitaţia lui Cristos), şi totuşi nici una dintre ele nu acţionează aşa cum acţionează cea mai modestă dintre cărţile inspirate. Există, în cuvintele Scripturii, ceva care acţionează dincolo de orice explicaţie umană; există o disproporţie evidentă între semnul şi realitatea produsă de el, care ne face să ne gândim, întocmai, la acţiunea sacramentelor.
"Apele din Israel", care sunt Scripturile divin inspirate, continuă şi astăzi să vindece de lepra păcatelor; după ce se termină de citit textul evanghelic al Liturghiei, Biserica îl invită pe slujitor să sărute cartea şi să spună: "Prin cuvintele evangheliei să ni se ierte păcatele noastre" (per evangelica dicta deleantur nostra delicta). Puterea însănătoşitoare a cuvântului lui Dumnezeu este atestată în aceeaşi Scriptură: "Nu i-a vindecat nici iarba de leac, nici alifia, se spune despre poporul lui Israel în pustiu, ci cuvântul tău, Doamne, care vindecă toate" (Înţ 16,12).
Experienţa confirmă asta. Am auzit o persoană dând această mărturie într-un program televizat la care luam parte. Era un alcoolic în ultimul stadiu; nu rezista mai mult de două ore fără să bea; familia era în pragul disperării. L-au invitat împreună cu soţia la o întâlnire despre cuvântul lui Dumnezeu. Acolo, cineva a citit un text din Scriptură. O frază l-a străbătut ca o flacără de foc şi a simţit că era vindecat. Apoi, de fiecare dată când era tentat să bea, alerga să redeschidă Biblia în acel punct şi numai recitind cuvintele simţea cum revine forţa în el, până când acum era total vindecat. Atunci când a vrut să spună care era fraza, glasul i-a amuţit de emoţie. Era cuvântul din Cântarea Cântărilor: "Sărutările tale sunt mai dulci decât vinul" (Cânt 1,2). Aceste cuvinte simple, aparent străine de cazul lui, săvârşiseră minunea. Un episod analog se citeşte în Relatările unui pelerin rus. Însă cazul cel mai celebru este cel al lui Augustin. Citind cuvintele lui Paul în Romani 13,11 şi urm.: "Să ne dezbrăcăm de faptele întunericului... Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri", el a simţit "o lumină de seninătate" cum îi sclipeşte în inimă şi a înţeles că era vindecat de sclavia trupului8.
4. Liturgia cuvântului
Există un domeniu şi un moment în viaţa Bisericii în care Isus vorbeşte astăzi în mod mai solemn şi mai sigur şi este liturgia cuvântului la Liturghie. În primele timpuri ale Bisericii, liturgia cuvântului era dezlipită de liturgia euharistică. Discipolii, spun Faptele Apostolilor, "stăruiau împreună în templu"; acolo ascultau citirea Bibliei, recitau psalmii şi rugăciunile împreună cu ceilalţi evrei; făceau ceea ce se face la liturgia cuvântului; apoi se adunau deoparte, în casele lor, pentru "a frânge pâinea", adică pentru a celebra Euharistia (cf. Fap 2,43).
Însă foarte curând, această practică a devenit imposibilă fie datorită ostilităţii faţă de ei din partea comunităţii ebraice, fie pentru că Scripturile căpătaseră de acum pentru ei un sens nou, în întregime orientat spre Cristos. În felul acesta şi ascultarea Scripturii s-a transferat de la templu şi de la sinagogă la locurile de cult creştine, devenind actuala liturgie a cuvântului care precede rugăciunea euharistică.
Sfântul Iustin, în secolul al II-lea, face o descriere a celebrării euharistice în care sunt prezente de acum toate elementele esenţiale ale viitoarei Liturghii. Nu numai că liturgia cuvântului este parte integrantă a ei, dar la lecturile din Vechiul Testament sunt alăturate de acum cele pe care sfântul le numeşte "memoriile apostolilor", adică evangheliile şi scrisorile, în practică Noul Testament.
Ascultate în liturgie, lecturile biblice capătă un sens nou şi mai puternic decât atunci când sunt citite în alte contexte. Nu au atât scopul de a cunoaşte mai bine Biblia, ca atunci când este citită acasă sau într-o şcoală biblică, cât mai ales acela de a-l recunoaşte pe cel care devine prezent în frângerea pâinii, de a lumina de fiecare dată un aspect deosebit al misterului care urmează să fie primit. Acest lucru apare în mod programatic în episodul celor doi discipoli din Emaus: ascultând explicarea Scripturilor inima discipolilor a început să se deschidă, aşa încât apoi au fost capabili să-l recunoască la frângerea pâinii.
Un exemplu între atâtea: lecturile din Duminica a XXIX-a din timpul de peste an, ciclul B. Prima lectură este un text despre slujitorul suferind care ia asupra sa fărădelegile poporului (Is 53,2-11); a doua lectură vorbeşte despre Cristos mare preot încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat; textul evanghelic vorbeşte despre Fiul Omului care a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Împreună, aceste trei texte scot în evidenţă un aspect fundamental al misterului care urmează să se celebreze şi să se primească în liturgia euharistică.
La Liturghie, cuvintele şi episoadele din Biblie nu sunt doar relatate, ci retrăite; amintirea devine realitate şi prezenţă. Ceea ce a avut loc "în acel timp", are loc "în acest timp", "astăzi" (hodie) aşa cum îi place liturgiei să se exprime. Noi nu suntem numai auditori ai cuvântului, ci interlocutori şi actori în el. Nouă, celor prezenţi acolo, ne este adresat cuvântul; suntem chemaţi să luăm noi locul personajelor evocate.
Şi aici câteva exemple vor ajuta să înţelegem. Se citeşte, în prima lectură, episodul despre Dumnezeu care îi vorbeşte lui Moise din tufişul care arde: noi, la Liturghie, suntem în faţa adevăratului tufiş care arde... Se citeşte despre Isaia care primeşte pe buze cărbunele aprins care îl purifică pentru misiune: noi urmează să primim pe buze adevăratul cărbune aprins, pe cel care a venit să aducă foc pe pământ... Ezechiel este invitat să mănânce sulul cu oracolele profetice şi noi urmează să-l mâncăm pe cel care este însuşi cuvântul făcut trup şi făcut pâine...
Lucrul devine şi mai clar dacă de la Vechiul Testament trecem la Noul Testament, de la prima lectură la textul evanghelic. Femeia care suferea de hemoragie este sigură că se va vindeca dacă va reuşi să atingă marginea veşmântului lui Isus: Ce să spunem despre noi care urmează să atingem mult mai mult decât marginea veşmântului său? Odată ascultam în evanghelie episodul cu Zaheu şi am fost uimit de "actualitatea" sa. Eu eram Zaheu; mie-mi erau adresate cuvintele: "Astăzi trebuie să merg în casa ta"; despre mine se putea spune: "A mers în casa unui păcătos!" şi, după ce l-am primit la împărtăşanie, despre mine Isus spunea: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă".
Tot aşa despre fiecare episod evanghelic. Cum să nu ne identificăm la Liturghie cu paraliticul căruia Isus îi spune: "Păcatele îţi sunt iertate" şi "Ridică-te şi du-te acasă", cu Simeon care îl strânge în braţe pe pruncul Isus, cu Toma care atinge tremurând rănile sale? La Liturghia zilei, vineri din a doua săptămână a Postului Mare, în evanghelie este parabola viticultorilor ucigaşi (Mt 21,33-45): "În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: Pe fiul meu îl vor respecta". Îmi amintesc de efectul acestor cuvinte asupra mea în timp ce le ascultam odată destul de distrat. Acelaşi Fiu urma să-mi fie dat la împărtăşanie: Eram eu pregătit să-l primesc cu respectul pe care Tatăl ceresc îl aştepta?
Nu numai faptele, dar şi cuvintele din evanghelie ascultate la Liturghie capătă un sens nou şi mai puternic. Într-o zi de vară, celebram Liturghia într-o mică mănăstire de clauzură. Ca text evanghelic era Matei 12. Nu voi uita niciodată impresia pe care mi-au făcut-o acele cuvinte ale lui Isus: "Iată, acum aici este unul mai mare decât Iona... Iată, acum aici este unul mai mare decât Solomon". Era ca şi cum le-aş fi ascultat în acel moment pentru prima dată. Înţelegeam că acele două adverbe "acum" şi "aici" însemnau într-adevăr acum şi aici, adică în acel moment şi în acel loc, nu numai în timpul în care Isus era pe pământ, cu multe secole în urmă. Din acea zi de vară, acele cuvinte mi-au devenit dragi şi familiare într-un mod nou. Adesea, la Liturghie, în momentul în care îngenunchez şi mă ridic după consacrare, îmi vine să repet înlăuntrul meu: "Iată, acum aici este unul mai mare decât Solomon! Iată, acum aici este unul mai mare decât Iona!".
"Voi care sunteţi obişnuiţi să luaţi parte la tainele divine, le spunea Origene creştinilor din timpul său, atunci când primiţi trupul Domnului îl păstraţi cu toată atenţia şi toată veneraţia pentru ca nici măcar o firimitură să nu cadă pe jos, pentru ca nimic să nu se piardă din darul consacrat. Sunteţi convinşi, pe bună dreptate, că este un păcat a lăsa să cadă jos firimituri din neglijenţă. Dacă pentru a păstra trupul lui sunteţi aşa de atenţi - şi este corect să fiţi aşa - să ştiţi că a neglija cuvântul lui Dumnezeu nu este un păcat mai mic decât a neglija trupul lui"9.
Între multele cuvinte ale lui Dumnezeu pe care le ascultăm în fiecare zi la Liturghie sau la Liturgia orelor, există aproape întotdeauna unul destinat nouă în mod deosebit. Singur, el poate să umple întreaga noastră zi şi să lumineze rugăciunea noastră. Este vorba de a nu-l lăsa să cadă în gol. Diferite sculpturi şi basoreliefuri din Orientul antic îl arată pe cărturar în momentul în care adună glasul suveranului care dictează sau vorbeşte: este în întregime atenţie: picioarele pregătite, bustul drept, ochii larg deschişi, urechile ascuţite. Este atitudinea care în Isaia este atribuită Slujitorului Domnului: "În fiecare dimineaţă el mă trezeşte, trezeşte urechea mea, ca să ascult ca un ucenic" (Is 50,4). Aşa ar trebui să fim noi atunci când este proclamat cuvântul lui Dumnezeu.
Aşadar, să primim îndemnul care se citeşte în prologul din Regula sfântului Benedict, ca fiind adresat nouă: "Fiind deschişi ochii noştri la lumina divină, să ascultăm cu urechi atente şi pline de uimire glasul divin care ni se adresează în fiecare zi şi strigă: Astăzi, dacă auziţi glasul lui, nu vă împietriţi inima voastră, de asemenea: Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul spune bisericilor (Ps 94,8)"10.
(Agenţia Zenit, 22 februarie 2008)
Traducere de Mihai Pătraşcu
