Moartea lui Benedict al XVI-lea
Într-o zi vom continua discursurile noastre în cer
de cardinal Walter Kasper,
preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
Pentru a scrie despre raportul meu şi despre întâlnirile mele cu Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea, trebuie să scriu literalmente despre două treimi din viaţa mea. Drumurile noastre au continuat să se intersecteze. Ne-am cunoscut în 1963, aşadar, exact cu şaizeci de ani în urmă, în timpul unei întâlniri la academia diecezană la Stuttgart. În acea vreme, era deja o stea care se năştea pe cerul teologiei şi a ţinut, lucru cu care ne-am obişnuit după aceea, o conferinţă strălucitoare despre doctrina euharistică. Eu eram un necunoscut, cu şase ani mai tânăr, care se pregătea pentru abilitarea la universitatea din Tübingen. După aceea, ne-am întâlnit şi am colaborat în toate fazele din viaţa noastră ca profesori, episcopi, cardinali şi, în sfârşit, în timpul celor opt ani de pontificat ai lui Benedict al XVI-lea.
Cum se potriveşte cu o teologie dreaptă, am avut şi dispute publice. Totuşi, dacă cineva deduce din asta că a existat îndepărtare sau chiar duşmănie, a înţeles puţin sau nimic din teologie. De fapt, ca orice ştiinţă, şi teologia trăieşte din dispută, iar unui gânditor i se dă onoare gândind. Prin urmare, raportul nostru a fost caracterizat mereu de respectul reciproc şi mai ales de înrădăcinarea comună în credinţa Bisericii, precum şi de responsabilitatea comună pentru unitatea Bisericii şi pentru cea mai mare unitate ecumenică a Bisericilor. Înainte de Crăciunul trecut, la 10 decembrie, adică exact cu 20 de zile înainte de plecarea sa, papa emerit mi-a scris o scrisoare gentilă, din care transpare preocuparea noastră comună în faţa crizelor din Biserică.
În scrisoare reiese încă o dată tensiunea în care se mişcă orice teologie dreaptă, adică fidelitatea faţă de originea apostolică obligatorie şi atenţia faţă de noile probleme ale prezentului. În această privinţă, încă de la lecţia care a marcat începutul profesoratului său la Bonn, pentru teologul Ratzinger a fost determinantă tema credinţei şi a raţiunii. Oricine l-a întâlnit chiar şi numai o dată şi a vorbit serios cu el, ştie că nu era deloc o persoană legată veşnic de trecut şi cu atât mai puţin "Panzerkardinal", aşa cum uneori s-a încercat să fie caricaturizat. Era un gânditor teologic gentil, conştient de probleme, fin, de mare profunzime spirituală şi cu subtil umor blând.
Cu privire la tensiunea fundamentală între fidelitatea faţă de origini şi atenţia faţă de nou şi la legătura dintre credinţă şi gândire între noi, nu exista cea mai mică divergenţă. Totuşi, înfruntam problema comună din părţi diferite. Joseph Ratzinger, ca teolog, era totalmente plăsmuit de spiritul Părinţilor Bisericii, în special de cel din Occident, Sfântul Augustin, şi de teologia teologului franciscan Sfântul Bonaventura. Eu proveneam mai mult din studiul problematicii moderne şi deja foarte repede într-o lucrare am aprofundat gândirea lui Toma de Aquino. Este aproape natural ca din asta să rezulte accente diferite, care au existat în toată istoria teologiei catolice şi care aparţin bogăţiei a ceea ce este catolic. A discuta despre asta amical cu Joseph Ratzinger şi cu Papa Benedict, pentru mine a fost mereu o îmbogăţire şi mi-a făcut plăcere mereu. Acea confruntare mi-a lipsit deja în ultimii ani ai bolii sale şi acum îmi va lipsi pentru totdeauna.
Faptul că un fost coleg devine papă este o experienţă deosebită, care probabil că este foarte rară. Pentru mine, a fost clar încă din prima clipă: acum este nevoie de lealitate. Încă în Capela Sixtină, nou-alesul papă, Benedict, mi-a spus: "Acum vom parcurge împreună drumul unităţii". Aşa a fost, iar colaborarea a funcţionat foarte bine. Au existat câteva momente dificile în timpul pontificatului, în care am putut contribui un pic la potolirea valurilor şi la depăşirea dificultăţilor în comunicarea cu interlocutorii ecumenici, de exemplu cu declaraţia Dominus Iesus sau cu evreii. Acest lucru a fost necesar mai ales pentru nefericita iertare a excomunicării levebvrianului şi negaţionistului holocaustului Wiliamson. Eroarea nu s-a datorat papei, ci se năştea dintr-un dezastru în comunicarea Curiei Romane, ale cărui consecinţe n-au fost chiar uşor de depăşit în faţa indignării publice.
Acum, după moartea papei, îmi amintesc cu plăcere de conversaţiile bune pe care le-am avut despre aceste probleme şi despre altele. Aveam impresia că şi papei îi plăcea să aibă o adevărată discuţie teologică şi să ajungă astfel la un consens. Acum, când Benedict a fost chemat la casa Tatălui, şi pentru mine s-a încheiat o lungă fază a vieţii mele. Sper, aşadar, că într-o zi vom putea să ne revedem în cer şi să continuăm discursul nostru, chiar dacă în mod cu totul diferit.
(După L'Osservatore Romano, 5 ianuarie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
