Cartea a II-a: Povețe pentru luminarea lăuntrică

Capitolul IV

PURITATEA INIMII ȘI SIMPLITATEA INTENȚIEI

1. Două sînt aripile care-l înalță pe om mai presus de cele pămîntești: simplitatea și puritatea: simplitate în intenții și puritate în dragoste. Simplitatea îl caută pe Dumnezeu, puritatea îl află și îl gustă. Săvîrșirea faptelor bune nu te va putea stînjeni niciodată, dacă înlăuntrul tău vei fi neatîrnat, liber de patimi neorînduite. Dacă ținta ultimă a faptelor tale va fi numai și numai voința lui Dumnezeu și folosul aproapelui, te vei bucura de adevărata libertate a spiritului. Căci dacă inima ta ar fi dreaptă și curată, nici o făptură n-ar fi pentru tine altceva decît oglinda curată a vieții, o carte deschisă, vorbindu-ți despre sfintele învățături. Într-adevăr, nu-i pe lume făptură atît de mică ori neînsemnată care să nu fie, în felul ei, o icoană vie a bunătății lui Dumnezeu.

2. Dacă ai fi bun și curat la suflet, ai vedea limpede totul și ai putea înțelege toate tîlcurile și tot rostul pe deplin. Inima curată pătrunde cerul și iadul. După cum e sufletul omului, la fel e și judecata lui despre cele din afară. Dacă lumea aceasta cunoaște vreo bucurie, aceasta-i comoara din inima omului curat la suflet. Dacă lumea cunoaște amărăciune și strîmtorare, izvorul lor cel mai sigur îl vei găsi în conștiința împovărată. Așa cum fierul pus în para flăcărilor își leapădă rugina și se face una cu focul, la fel și omul se încredințează cu totul lui Dumnezeu, se dezbracă de orice lîncezeală și renaște ca un om nou.

3. E de ajuns ca cineva să înceapă a se lăsa în voia moleșirii, ca cea mai neînsemnată strădanie să i se pară lucru nesuferit: sufletul, atunci, începe să umble bucuros după alinările din afară. În schimb, de îndată ce omul pune bărbătește mîna să se înfrîngă pe sine, pășind cu hotărîre pe cărarea ce duce spre Dumnezeu, tot ceea ce mai înainte i se părea povară grea devine lucru fără însemnătate.