Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Isus Cristos: o persoană

A patra predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa (26 martie 2021)

Faptele Apostolilor relatează următorul episod. La venirea regelui Agripa la Cezareea, guvernatorul Festus îi prezintă cazul lui Paul ținut în custodie la el, în așteptarea procesului. Rezumă regelui cazul cu aceste cuvinte: "Acuzatorii care erau de față […] aveau cu el niște neînțelegeri cu privire la religia lor și cu privire la un oarecare Isus mort, dar Paul pretindea că acesta este viu" (Fap 25,18-19). În acest detaliu, în aparență așa de secundar, este rezumată istoria a douăzeci de secole care au urmat după acel moment. Totul se învârte iar în jurul "unui oarecare Isus" pe care lumea îl consideră mort și Biserica proclamă că este viu.

Este ceea ce ne propunem să aprofundăm în această ultimă meditație, adică Isus din Nazaret este viu! Nu este o amintire din trecut; nu este numai un personaj, ci o persoană. Trăiește "după Duh", desigur, însă acesta este un mod de a trăi mai puternic decât cel "după trup" pentru că îi permite să trăiască în noi, nu în afară sau alături.

În revizitarea dogmei am ajuns la nodul care unește cele două capete. Isus "om adevărat" și Isus "Dumnezeu adevărat" - spuneam la început - sunt precum cele două laturi ale unui triunghi, al cărui vârf este Isus "o persoană". Să ne amintim pe scurt cum s-a format dogma unității de persoană a lui Cristos. Formula "o persoană" aplicată lui Cristos provine de la Tertulian[1], însă a fost nevoie de peste două secole de reflecție pentru a înțelege ce însemna ea de fapt și cum putea să se concilieze cu afirmația că Isus era om adevărat și Dumnezeu adevărat, adică "de două naturi".

O etapă fundamentală a fost Conciliul din Efes din 431, în care a fost definit titlul de Maria Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Dacă Maria poate să fie numită "Mamă a lui Dumnezeu", deși a dat naștere numai naturii umane a lui Isus, înseamnă că în el umanitatea și divinitatea formează o singură persoană. Însă s-a ajuns la ținta definitivă numai la Conciliul din Calcedon din 451, cu formula din care prezentăm din nou partea referitoare la unitatea lui Cristos: "Urmându-i pe Sfinții Părinți, în unanimitate noi învățăm să se mărturisească un singur și același Fiu: Domnul nostru Isus Cristos, […], fără ca să dispară proprietatea fiecărei naturi și colaborând la formarea unei singure persoane și ipostază"[2].

Dacă pentru receptarea deplină a definiției de la Niceea a fost nevoie de un secol, pentru receptarea completă a acestei definiții a fost nevoie de toate secolele următoare, până în zilele noastre. De fapt, numai grație recentului climat de dialog ecumenic s-a putut restabili comuniunea dintre Biserica ortodoxă și Bisericile așa-numite nestoriene și monofizite din Orientul creștin. S-a luat act că în majoritatea cazurilor era vorba de o diversitate de terminologie, nu de doctrină. Totul depindea de semnificația diferită care se dădea celor doi termeni de "natură" și de "persoană" sau "ipostază".

De la adjectivul "o" la substantivul "persoană"

Pus în siguranță conținutul său ontologic și obiectiv, și aici, pentru a revitaliza dogma, trebuie să evidențiem acum dimensiunea sa subiectivă și existențială. Sfântul Grigore cel Mare spunea că Scriptura "crește cu aceia care o citesc" (cum legentibus crescit)[3]. Trebuie să spunem același lucru despre dogmă. Ea este "o structură deschisă": crește și se îmbogățește, în măsura în care Biserica, condusă de Duhul Sfânt, ajunge să trăiască noi problematici și în noi culturi.

Spusese asta, cu previziune singulară, Sfântul Irineu pe la sfârșitul secolului al II-lea. Adevărul revelat, scria sfântul, este "ca o licoare prețioasă conținută într-un vas de valoare. Prin lucrarea Duhului Sfânt, el [adevărul] reîntinerește mereu și face să reîntinerească și vasul care-l conține"[4]. Biserica este în măsură să citească Scriptura și dogma în mod mereu nou, pentru că ea însăși este făcută mereu nouă de Duhul Sfânt!

Iată secretul mare și foarte simplu care explică tinerețea perenă a Tradiției, deci a dogmelor care sunt exprimarea ei cea mai înaltă. Marele istoric al Tradiției creștine, Jaroslav Pelikan, a scris că "Tradiția este credința vie a celor morți" (adică credința Părinților care continuă să trăiască); "tradiționalismul este credința moartă a celor vii"[5].

Și dogma persoanei unice a lui Cristos este o "structură deschisă", adică aptă să ne vorbească astăzi, să răspundă la nevoile noi ale credinței, care nu sunt aceleași din secolul al cincilea. Astăzi nimeni nu neagă că Cristos este "o persoană". Există unii - am văzut anterior - care neagă că este o persoană "divină", preferând să spună că este o persoană "umană" în care Dumnezeu locuiește, sau acționează, în mod unic și eminent. Însă, repet, însăși unitatea persoanei lui Cristos nu este contestată de nimeni.

Cel mai important lucru astăzi, cu privire la dogma lui Cristos "o persoană", nu este atât adjectivul "o", cât mai ales substantivul "persoană". Nu atât faptul că este "unul și identic cu el însuși" (unus et idem), dar că este "persoană". Asta înseamnă a descoperi și a proclama că Isus Cristos nu este o idee, o problemă istorică și nici numai un personaj, ci o persoană și o persoană vie! De fapt, asta e ceea ce lipsește și de care avem extremă nevoie pentru a nu lăsa creștinismul să se reducă la ideologie, sau pur și simplu la teologie.

Ne-am propus să revitalizăm dogma, pornind din nou de la baza sa biblică. De aceea ne îndreptăm imediat spre Scriptură. Pornim de la pagina din Noul Testament care ne vorbește despre cea mai celebră "întâlnire personală" cu Cel Înviat care s-a petrecut vreodată pe fața pământului: cea a apostolului Paul. "Saul, Saul, pentru ce mă persecuți?" "Cine ești tu?" "Eu sunt Isus nazarineanul!" (cf. Fap 9,4-5). Ce străfulgerare! După douăzeci de secole, acea lumină încă luminează Biserica și lumea. Dar să ascultăm cum descrie el însuși această întâlnire: "Dar cele care erau pentru mine un câștig [a fi circumcis, din neamul lui Israel, fariseu, ireproșabil], de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos și să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credința în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credință. Pe el vreau să-l cunosc" (Fil 3,7-10).

Aproape roșind îndrăznesc să apropii de experiența înflăcărată a lui Paul experiența mea foarte mică. Însă tocmai Paul este cel care, cu relatarea sa, încurajează să facem la fel, adică să dăm mărturie despre harul lui Dumnezeu. Studiind și predând cristologie, eu făcusem diferite cercetări despre originea conceptului de "persoană" în teologie, despre definițiile sale și diferitele interpretări. Cunoscusem discuțiile interminabile cu privire la unica persoană sau ipostază a lui Cristos în perioada bizantină, dezvoltările moderne cu privire la dimensiunea psihologică a persoanei, cu respectiva problemă "eu"-lui lui Cristos, așa de dezbătută atunci când studiam teologie. Într-un anumit sens, cunoșteam totul despre persoana lui Isus, însă nu-l cunoșteam pe Isus în persoană!

Tocmai acel cuvânt al lui Paul m-a ajutat să înțeleg diferența. Mai ales fraza: "Pe el vreau să-l cunosc". Mi se părea că acel simplu "el" (auton) conținea despre Isus mai mult adevăruri decât întregi tratate de cristologie. "El", înseamnă Isus Cristos "în carne și oase". Era ca și cum întâlneam o persoană pe viu, după ce am cunoscut mulți ani fotografia sa. Mi-am dat seama că eu cunoșteam cărți despre Isus, doctrine, erezii despre Isus, concepte despre Isus, însă nu-l cunoșteam pe el, persoană vie și prezentă. Eventual nu-l cunoșteam așa când mă apropiam de el prin studiul istoriei și al teologiei. Am avut, până atunci, o cunoaștere impersonală a persoanei lui Cristos. O contradicție și un paradox, dar vai, cât de frecvent!

Persoană înseamnă a fi-în-relație

Reflectând asupra conceptului de persoană în cadrul Treimii, Sfântul Augustin[6] și după el Sfântul Toma de Aquino, au ajuns la concluzia că "persoană", în Dumnezeu, înseamnă relație. Tatăl este așa prin relația sa cu Fiul: toată ființa sa constă în această relație, așa cum Fiul este așa prin relația sa cu Tatăl. Gândirea modernă a confirmat această intuiție. "Adevărata personalitate - a scris filozoful Hegel - constă în a se recupera pe sine însuși cufundându-se în celălalt"[7]. Persoana este persoană în momentul în care se deschide la un "tu" și în această confruntare dobândește conștiință de sine. A fi persoană înseamnă "a fi-în-relație".

Acest lucru este valabil în mod eminent pentru persoanele divine din Treime, care sunt "pure relații", sau cum se spune în teologie "relații subzistente"; dar este valabil și pentru fiecare persoană în cadrul creației. Persoana nu se cunoaște în realitatea sa, decât intrând în "relație" cu ea. Iată pentru ce nu poate fi cunoscut Isus ca persoană, decât intrând într-un raport personal, de la eu la tu, cu el. "Credința nu se termină la enunțări, ci la lucruri", a spus Sfântul Toma de Aquino[8]. Noi nu putem să ne mulțumim să credem în formula "o persoană"; trebuie să ajungem la persoana însăși și, prin credință și rugăciune, "s-o atingem".

Trebuie să ne punem o întrebare în mod serios: Isus este pentru mine o persoană, sau numai un personaj? Există o mare diferență între cele două lucruri. Personajul - tip Iulius Cezar, Leonardo da Vinci, Napoleon - este unul despre care se poate vorbi și scrie cât se vrea, însă căruia și cu care este imposibil să se vorbească. Din păcate, pentru majoritatea creștinilor Isus este un personaj, nu o persoană. Este obiectul unui ansamblu de dogme, doctrine sau erezii; unul a cărui amintire o celebrăm în liturgie, pe care-l credem realmente prezent în Euharistie, tot ceea ce se vrea. Însă dacă rămânem pe planul credinței obiective, fără a dezvolta o relație existențială cu el, el rămâne în afara noastră, ne atinge mintea, dar nu încălzește inima. Rămâne, în pofida a toate, în trecut; între noi și el se interpun, în mod inconștient, douăzeci de secole de distanță. Pe fundalul a toate acestea, se înțelege sensul și importanța acelei invitații pe care Papa Francisc a pus-o la începutul exortației sale apostolice Evangelii gaudium: "Îl invit pe fiecare creștin, în orice loc și situație s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitație nu este pentru el" (EG, 3).

În viața majorității persoanelor există un eveniment care împarte viața în două părți, creând un înainte și un după. Pentru cei căsătoriți, acesta este căsătoria și ei împart propria viață astfel: "înainte de a mă căsători" și "după ce m-am căsătorit"; pentru episcopi și preoți este consacrarea episcopală și hirotonirea sacerdotală; pentru cei consacrați sunt voturile călugărești. Din punctul de vedere spiritual există un singur eveniment care creează cu adevărat și pentru toți un înainte și un după. Viața fiecărei persoane se împarte exact așa cum se împarte istoria universală: "înainte de Cristos" și "după Cristos", înainte de întâlnirea personală cu Cristos și după această întâlnire.

Această întâlnire noi o putem întrevedea, putem auzi vorbindu-se despre ea, putem s-o dorim, însă pentru a o experimenta există un singur mijloc. Nu este ceva ce se poate obține citind cărți sau ascultând o predică. Numai prin lucrarea Duhului Sfânt! De aceea știm cui trebuie să-i cerem și știm că el nu așteaptă altceva decât să-i cerem asta… Per te sciamus da Patrem, noscamus atque Filium: "Fă ca prin intermediul tău să-l cunoaștem pe Tatăl și să-l cunoaștem și pe Fiul". Să-l cunoaștem cu această cunoaștere intimă și personală care schimbă viața.

Cristos, persoană "divină"

Însă trebuie să facem un pas înainte. Dacă ne-am opri aici, am pierde revelația cea mai mângâietoare cuprinsă în dogma lui Cristos "persoană", și persoană "divină". Nu vom fi niciodată suficient de recunoscători Bisericii antice pentru că a luptat, uneori literalmente până la sânge, pentru a menține adevărul că Cristos este "o singură persoană" și că această persoană nu este altul decât Fiul veșnic al lui Dumnezeu, una din cele trei persoane ale Treimii. Să încercăm să înțelegem de ce.

Aportul cel mai rodnic și durabil al Sfântului Augustin în teologie este că a întemeiat dogma Treimii pe afirmația ioanee "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8). Fiecare iubire implică un iubitor, un iubit și o iubire care îi unește și așa definește el cele trei persoane divine: Tatăl este cel care iubește, Fiul este cel iubit și Duhul Sfânt este iubirea care-i unește[9].

Nu există iubire care să nu fie iubire a cuiva sau a ceva, așa cum nu există cunoaștere care să nu fie cunoaștere a ceva. Nu există o iubire "în gol", fără obiect. Ne întrebăm, așadar: pe cine îl iubește pe Dumnezeu, pentru a fi definit iubire? Omul? Însă atunci este iubire numai de câteva sute de milioane de ani. Universul? Însă atunci este iubire numai de câteva zeci de miliarde de ani. Și înainte pe cine îl iubea Dumnezeu pentru a fi iubirea? Și iată răspunsul revelației biblice, explicate de Biserică. Dumnezeu este iubire din totdeauna, aba eterno, pentru că încă înainte ca să existe un obiect din afara lui de iubit, avea în el însuși Cuvântul, pe Fiul pe care-l iubea cu iubire infinită, adică "în Duhul Sfânt".

Asta nu explică "modul în care" unitatea poate să fie în același timp treime (acesta este un mister incognoscibil pentru noi pentru că are loc numai în Dumnezeu), însă ne este suficient cel puțin pentru a intui "de ce", în Dumnezeu, pluralitatea nu contrazice unitatea. Este pentru că "Dumnezeu este iubire"! Un Dumnezeu care ar fi pură cunoaștere sau pură lege, sau pură putere, desigur n-ar avea nevoie să fie întreit (asta chiar ar complica lucrurile); însă un Dumnezeu care este înainte de toate iubire da, pentru că mai puțin decât între doi nu poate exista iubire.

Misterul cel mai mare și mai inaccesibil minții umane nu este, după părerea mea, că Dumnezeu este unul și întreit, ci este că Dumnezeu este iubire. "Este nevoie - a scris de Lubac - ca lumea să știe asta: revelația lui Dumnezeu ca iubire tulbură tot ceea ce ea concepuse anterior despre divinitate"[10]. Este foarte adevărat, însă din păcate încă suntem departe de a fi tras toate consecințele din această revoluție. Demonstrează asta faptul că imaginea lui Dumnezeu care domină în inconștientul uman este aceea de ființă absolută, nu de iubire absolută; un Dumnezeu care este în mod esențial atotștiutor, atotputernic și mai ales drept. Iubirea și milostivirea sunt văzute ca un corector care moderează dreptatea. Sunt exponentul, nu baza.

Noi modernii proclamăm că persoana este valoarea supremă de respectat în orice domeniu, fundamentul ultim al demnității umane. De unde derivă acest concept modern de persoană, se înțelege însă numai pornind de la Treime. A scos bine în evidență acest lucru teologul ortodox Johannes Zizioulas, arătând rodnicia și îmbogățirea reciprocă ce se obține în dialogul dintre teologia latină și teologia greacă despre Treime. El demonstrează, în diferite scrieri ale sale, cum conceptul modern de persoană este fiu direct al doctrinei despre Treime și explică în ce sens.

"Iubirea este o categorie ontologică ce constă în a da spațiu celeilalte persoane de a exista ca alta și a dobândi existența în și prin intermediul celuilalt. Este o atitudine kenotică, o dăruire de sine însuși […]. Asta e ceea ce se întâmplă în Treime unde Tatăl iubește dăruindu-se în întregime pe sine însuși Fiului și făcându-l să existe ca Fiu. […] Deci, asta este ceea ce înseamnă a fi o persoană umană în lumina teologiei trinitare. Înseamnă un mod de a fi în care noi dobândim identitățile noastre nu distanțându-ne de alții, ci în comuniune cu ei în și prin intermediul unei iubiri care «nu caută propriul interes» (1Cor 13,5), ci este gata să sacrifice adevărata sa ființă pentru a permite celuilalt să fie și să fie altul. Este exact modul de a fi care se află în Crucea lui Cristos unde iubirea divină se revelează pe deplin pe sine însăși în existența noastră istorică"[11].

Așadar, Cristos, fiind persoană divină, trinitară, are o relație de iubire cu noi care întemeiază libertatea noastră (cf. Gal 5,1). "M-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine" (Gal 2,20): s-ar putea petrece ore întregi pentru a repeta înăuntru acest cuvânt, fără a termina vreodată să ne uimim. El, Dumnezeu, m-a iubit pe mine, creatură de nimic și ingrată! S-a dat pe sine însuși - viața sa, sângele său - pentru mine. În mod singular pentru mine! Este un abis în care ne pierdem.

"Raportul personal" al nostru cu Cristos este, așadar, esențialmente un raport de iubire. Constă în a fi iubiți de Cristos și a-l iubi pe Cristos. Acest lucru este valabil pentru toți, însă asumă o semnificație deosebită pentru păstorii Bisericii. Se repetă adesea (începând de la același Sfânt Augustin) că stânca pe care Isus promite să întemeieze Biserica sa este credința lui Petru, Pe faptul de a-l fi proclamat "Mesia și Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16). Mi se pare că se neglijează ceea ce Isus spune în momentul conferirii de fapt a primatului lui Petru: "Simon, fiul lui Ioan, iubești tu?... Paște oile mele!" (cf. In 21,15-16). Funcția de păstor își trage forța sa secretă din iubirea față de Cristos. Iubirea, nu mai puțin decât credința, îl face una cu Stânca, adică Cristos.

"Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos?"

Termin scoțând în evidență consecința a toate acestea pentru viața noastră, într-un moment de mare suferință pentru toată omenirea așa cum este prezentul. Îl lăsăm să explice asta, și de această dată, apostolul Paul. În Scrisoarea către Romani el scrie: "Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuția sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia?" (Rom 8,35).

Nu este vorba de o numerotare abstractă și generică. Pericolele și suferințele pe care el le prezintă sunt lucrurile pe care, de fapt, el le-a experimentat în viața sa. Le descrie în mod detaliat în Scrisoarea a Doua către Corinteni, unde la încercările prezentate aici adaugă pe cea care-l făcea să sufere mai mult, adică opoziția încăpățânată din partea unora dintre ai săi (cf. 2Cor 11,23 șu). Apostolul, cu alte cuvinte, trece în revistă în mintea sa toate încercările prin care a trecut, constată că niciuna dintre ele nu este așa de puternică încât să reziste la confruntarea cu gândul iubirii lui Cristos, și de aceea încheie triumfal: "Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit" (Rom 8,37).

Apostolul invită, în mod tacit, pe fiecare dintre noi să facem același lucru. Ne sugerează o metodă de vindecare interioară bazată pe iubire. Ne invită să aducem la suprafață angoasele care se cuibăresc în inima noastră, tristețile, fricile, complexele, acel defect fizic sau moral care ne face să nu ne acceptăm cu seninătate pe noi înșine, acea amintire deranjantă și umilitoare, acea jignire îndurată, opoziția surdă din partea cuiva… A expune toate acestea în lumina gândului că Dumnezeu mă iubește și a elimina orice gând negativ, spunându-ne nouă înșine, ca apostolul: "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?" (Rom 8,31).

De la viața sa personală, apostolul își ridică, imediat după aceea, privirea asupra lumii care-l înconjoară și asupra existenței umane în general: "Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, 39 nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,38-39).

Nu este vorba nici aici de o listă abstractă. El observă lumea "sa", cu puterile c are o făceau amenințătoare: moartea cu misterul său, viața prezentă cu incertitudinea sa, puterile astrale sau cele infernale care provocau atâta teroare omului antic. Suntem invitați, încă o dată, să facem același lucru: să privim cu ochi de credință lumea care ne înconjoară și care ne provoacă și mai multă frică acum când omul a dobândit puterea de a o tulbura cu armele sale și manipulările sale. Ceea ce Paul numește "înălțimea" și "adâncimea", sunt pentru noi - în cunoașterea crescută a dimensiunilor cosmosului - cel infinit de mare deasupra noastră și cel infinit de mic sub noi. În acest moment, acel infinit de mic care este coronavirusul care de un an ține în genunchi întreaga omenire.

Peste o săptămână va fi Vinerea Sfântă și imediat după aceea Duminica Învierii. Înviind, Isus nu s-a întors la viața de dinainte ca Lazăr, ci la o viață mai bună, liberă de orice suferință. Sperăm ca așa să fie și pentru noi. Ca din mormântul în care ne-a ținut închiși timp de un an pandemia, lumea - așa cum ne repetă încontinuu Sfântul Părinte - să iasă mai bună, nu aceeași de dinainte.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Tertulian, Adversus Praxean, 27, 11.

[2] Denzinger - Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum, nr. 301-302.

[3] Sf. Grigore cel Mare, Moralia in Job, XX, 1.

[4] Sf. Irineu, Adversus Haereses, III, 24,1.

[5] The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine, 5 vols. (1973-1990). University of Chicago Press.

[6] Sf. Augustin, De Trinitate, V,5,6.

[7] F. Hegel, Lezioni di filosofia della religione [Lecții de filozofie a religiei].

[8] Sf. Toma de Aquino, S.Th., II-IIae, q.1, a.2, ad 2.

[9] Sf. Augustin, De Trinitate, VI, 5, 7; IX, 22.

[10] H. de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Parigi 1950, cap. 5.

[11] J. Zizioulas, L’idea di persona umana deriva dalla Trinità: Conferenza tenuta a Milano nel 2015 [Ideea de persoană umană derivă din Treime: Conferință ținută la Milano în 2015]; https://www.chiesadimilano.it/wp-content/uploads/2017/05/Intervento-Zizioulas.

* * *

A treia predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa: "Dar voi, cine spuneți că sunt eu?" - Isus Cristos, Dumnezeu adevărat (12 martie 2021)

A doua predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa: "Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?" - Isus Cristos, om adevărat (5 martie 2021)

Prima predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa: Convertiți-vă și credeți în evanghelie (26 februarie)

Pentru a vorbi despre Isus. Predicatorul Casei Pontificale explică tema meditațiilor pentru papa și Curia Romană


 

lecturi: 798.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat