La Academia Pontificală pentru Viaţă este în desfăşurare congresul "Noile frontiere ale geneticii şi riscul eugeneticii". Publicăm o parte din discursul PS Ignazio Sanna, arhiepiscop de Oristano.
Fundamentarea teologică a demnităţii omului şi a drepturilor umane nu este o simplă suprastructură pusă anume la drepturile umane moderne recunoscute în general. Ea nu se poate limita să repete cu cuvinte teologice solemne ceea ce alţii au cucerit luptând în ciocniri dure şi care lor le apare clar chiar şi fără o astfel de îmbrăcăminte teologică. Fundamentarea teologică este mai degrabă un ajutor originar şi original, pentru o înţelegere autentică a demnităţii umane şi a drepturilor omului, care ne permite nu numai să descifrăm adevărata lor semnificaţie, ci şi să apărăm şi una şi celelalte de o posibilă instrumentalizare ideologică a lor.
Fundamentul ultim al demnităţii fiinţei umane se află în faptul că ea este părtaşă de natura lui Dumnezeu, filantropul, Emanuel, Dumnezeul cu omenirea. Nucleul central al acestei fundamentări teologice este fără îndoială concepţia despre om ca imagine a lui Dumnezeu. Din punct de vedere filozofic, ea se bazează pe faptul că omul, prin natură, se exprimă şi se realizează în cadrul unei încrederi originare în cineva, şi numai în măsura în care se poate ancora în acest cineva poate să vadă garantate aşteptările sale şi aspiraţiile sale umane fundamentale. Nu întâmplarea, nu energiile evoluţiei, ci Duhul divin este ceea ce dă origine fiinţei vii, şi punctul de referinţă pentru autoînţelegere nu este cosmosul, ci însuşi Dumnezeu. Omul nu este un mic cosmos, un microcosmos, ci un mic Dumnezeu. Gaudium et spes, oferind o schiţă de antropologie creştină, centrată în întregime pe tema imaginii lui Dumnezeu, dedică primul capitol din prima parte demnităţii persoanei umane şi leagă de ea constituţia corporală şi spirituală a omului, inteligenţa sa, cu care el este părtaş de lumina minţii lui Dumnezeu, conştiinţa, semn foarte înalt al fiinţei create după imaginea lui Dumnezeu. În ultimă analiză, dimensiunea teologică stă la bază şi ocroteşte unicitatea şi irepetabilitatea oricărei fiinţe umane, care face din fiecare om o persoană, un interlocutor al lui Dumnezeu, singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o în sine însăşi. Aşa cum scrie Ioan Paul al II-lea, "afirmarea cea mai radicală şi exaltantă a valorii oricărei fiinţe umane a fost făcută de Fiul lui Dumnezeu în întruparea sa în sânul unei femei" (Christifideles laici, 37).
Deci, originea cea mai adevărată a concepţiei despre persoane este teologică, deşi, pe de o parte, o idee despre ea, chiar dacă e confuză, este deja prezentă în literatura clasică antică, şi pe de altă parte, în decursul secolelor, această origine teologică s-a pierdut şi conceptul de persoană s-a secularizat progresiv, devenind apanajul filozofiei şi al dreptului. De la persoana divină s-a trecut la persoana umană, de la teologie la filozofie şi la drept, într-un fel de mişcare circulară în care antropologia şi teologia se împletesc reciproc.
În virtutea acestei origini teologice a concepţiei de persoană, omul se autoînţelege ca subiect spiritual înzestrat cu valori veşnice, capabil să intre în raport dialogic cu un Dumnezeu transcendent. Atunci când Dumnezeu îl creează pe om nu creează un obiect în plus, alături de alte obiecte, ci creează un tu, şi-l creează chemându-l pe nume, punându-l în faţa sa ca o fiinţă responsabilă, adică o fiinţă care poate să răspundă, un partener al dialogului inter-personal. Însă omul nu este numai pământ, materie. Dumnezeu îi insuflă un suflu de viaţă, adică lumina autoconştiinţei, aşa cum este definit suflul de viaţă, aşa încât omul devine o fiinţă vie, o persoană. Deşi este luat din pământ şi legat în mod esenţial de el, omul este deschis la Dumnezeu, care-l face să trăiască şi-i conferă identitatea sa personală precisă.
Fiecare om şi toţi oamenii sunt ceva unic şi irepetabil; fiecare om este o valoare în sine şi prin sine. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om prin el însuşi, ca scop şi nu ca mijloc, face din acesta o valoare absolută, care nu poate să fie la îndemâna vreunei realităţi, fie ea producţie, clasă, stat, religie, societate. Omul, ca persoană, este o valoare absolută, deoarece Dumnezeu îl ia în considerare în mod absolut. Cristos, om între oameni, cu viaţa sa şi opera sa de răscumpărare, a confirmat valoarea absolută a persoanei umane, pentru că a murit pentru fiecare om, pentru fiecare frate.
Dacă este adevărat că prima şi fundamentala dimensiune a persoanei este cea teologică, care face referinţă la transcendenţa lui Dumnezeu, este adevărat şi că această transcendenţă a lui Dumnezeu ni se revelează în evenimentul istoric al lui Cristos. Pentru a se raporta la Dumnezeu, în transcendenţa sa, şi pentru a se raporta şi la oameni, în proximitatea lor, este necesară de acum medierea lui Cristos. De aceea, persoana are o dimensiune cristologică, fie atunci când se voieşte definirea ei faţă de Dumnezeu, fie când se voieşte definirea ei faţă de ceilalţi oameni.
Isus Cristos, în condiţia sa de Fiu, este unic şi irepetabil, pentru că numai el are relaţia cu Tatăl care-l constituie în subzistenţa sa personală, însă, în învierea sa, el a dăruit credinciosului pe Duhul său, acelaşi principiu al realizării sale, în virtutea căruia a dus la împlinire existenţa sa istorică şi din a cărui forţă a fost înviat din morţi. Astfel, Isus a devenit principiul vieţii noi pentru toţi oamenii. Graţie Duhului Sfânt care ni se dăruieşte ca Duh al lui Isus, putem să participăm toţi în filiaţia divină, pe care numai el o posedă în mod originar. Principiul existenţei noastre este acelaşi care a însufleţit existenţa lui Isus. Aşa cum în Isus unirea ipostatică nu înseamnă diminuare şi nici distrugere a omenităţii, ci potenţializarea sa maximă, tot aşa şi în credincios prezenţa Duhului care reproduce imaginea lui Isus implică perfecţiunea maximă a fiinţei sale personale. Dacă Isus este persoană ca relaţie pură cu Tatăl, şi credinciosul va fi persoană în măsura în care este chemat să participe la această relaţie, deşi are contingenţa sa de creatură. Duhul lui Isus, prezent în el, face posibilă deschiderea sa la Dumnezeu, relaţia sa esenţială cu Dumnezeu şi astfel contribuie să-şi realizeze perfecţiunea sa umană. De fapt, o unire mai mare cu Dumnezeu înseamnă cea mai mare realizare posibilă a propriei esenţe şi a propriei fiinţe creaturale.
Este clar că în expunerea dimensiunii teologice şi cristologice ca dimensiune constitutivă a persoanei nu intenţionăm să circumscriem numai la credincios posibilitatea de a se recunoaşte pe sine însuşi şi pe alţii ca subiecţi personali şi valori absolute. Şi umanismele laice pot şi trebuie să dea cont de afirmaţia lor despre fiecare individ ca scop necondiţionat. Raţiunea umană poate demonstra că omul este o fiinţă inteligentă şi liberă, deci de natură spirituală, şi, ca atare, o fiinţă scop în sine. E suficient să ne gândim la modul în care Kant însuşi a insistat în mod eficient asupra non-instrumentalizării persoanei în raporturile cu ceilalţi oameni şi cu societatea. Din principiul că natura raţională există ca scop în sine însuşi, filozoful din Königsberg a extras imperativul categoric că trebuie să se acţioneze în aşa fel încât, atât în propria persoană, cât şi în cea a oricărui altuia, umanitatea să fie tratată întotdeauna ca scop şi niciodată pur şi simplu ca mijloc,. Însă, în primul rând ceea ce trebuie recunoscut oricum este că atunci când se atribuie o valoare absolută unui tu uman, indirect se afirmă existenţa unui absolut ca fundament al respectului şi al demnităţii acestui tu uman.
În realitate, în afara unei viziuni religioase care vede în om cel puţin o depărtată prezenţă a lui Dumnezeu, este destul de problematic a fundamenta demnitatea absolută, aşadar intangibilitatea omului. Ioan Paul al II-lea, afirmând că sensul omului este strâns legat cu sensul lui Dumnezeu, susţine că "evanghelia iubirii lui Dumnezeu faţă de om, evanghelia demnităţii persoanei şi evanghelia vieţii sunt o evanghelie unică şi indivizibilă" (Evangelium vitae, 2; cf. şi nr. 21). Pe de altă parte, "chiar printre dificultăţi şi incertitudini, precizează papa, fiecare om deschis sincer la adevăr şi la bine, cu lumina raţiunii şi nu fără influenţa secretă a harului, poate să ajungă să recunoască în legea naturală scrisă în inimă valoarea sacră a vieţii umane de la primul început până la sfârşitul său şi să afirme dreptul oricărei fiinţe umane de a vedea respectat pe deplin acest bine primar al său". Totuşi, trebuie recunoscut că, din punct de vedere istoric, "numai doctrina creştină a întrupării lui Dumnezeu în om a formulat şi a dus până la ultimele sale consecinţe intuiţia umanistă că omul este fiinţa supremă pentru om, afirmând astfel cu eficacitate inegalabilă imperativul etic al relaţiilor interumane conduse de demnitatea personală a fiecărui subiect şi opunându-se în mod hotărât unui model de relaţii în care natura prevalează asupra persoanei, eu-l îl transformă pe celălalt într-un lucru, entităţile abstracte (starea, rasa, societatea, clasa) devin mediatoare ale indivizilor concreţi; deci, acolo unde nu se ajunge să se înţeleagă în mod serios că orice om trebuie să fie tratat ca Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a voit să fie şi să se lase tratat ca om".
(Ignazio Sanna, în L'Osservatore Romano, 21 februarie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
