Împreună apostoli cu sfinţii Petru şi Paul
Este 29 iunie şi sărbătorim pe sfinţii apostoli Petru şi Paul. Deşi au murit la o diferenţă de timp unul faţă de altul, Biserica îi sărbătorim totuşi împreună. Iată câteva motive pentru care Biserica îi sărbătoreşte împreună:
Era în anul 258. În acel an, împăratul păgân Publius Licinius Valerianus (200-260) a confiscat toate cimitirele creştine din Roma. Era pericolul ca mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Paul să fie profanate de păgâni. De aceea creştinii au dezgropat noaptea osemintele lor şi le-au dus, le-au ascuns în catacombele de pe Via Appia. Acest lucru s-a întâmplat în ziua de 29 iunie. Vederea moaştelor celor doi apostoli aşezate alături a stârnit atâta însufleţire în sufletele creştinilor încât ziua de 29 iunie a rămas ca sărbătoare a sfinţilor Petru şi Paul.
Un alt motiv pentru care Biserica creştină a unit într-o singură sărbătoare pe sfinţii apostoli Petru şi Paul este şi acela de a înlocui sărbătoarea păgână care preamărea pe Romulus şi Remus (771-753 î.C.), fondatorii Romei antice, a Romei care devenise subjugătoarea popoarelor, cu sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, fondatorii noii Rome, fondatorii Bisericii lui Cristos, Biserică care eliberează toate popoarele din orice robie.
Dar motivul cel mai mare pentru care Biserica a unit într-o singură sărbătoare pe sfinţii apostoli Petru şi Paul este acela al lucrării lor împreună cu Cristos la planul răscumpărării lumii. Am selectat 12 puncte comune din viaţa şi activitatea sfinţilor Petru şi Paul, pentru a indica că acestea trebuie să fie şi punctele comune ale întregii Biserici, clădite pe temelia apostolilor :
1. Amândoi s-au lăsat convertiţi şi modelaţi de Cristos, deşi Petru era simplu pescar, iar Paul era învăţat.
2. Amândoi au fost chemaţi ca să fie apostoli şi amândoi au considerat ca o mare onoare chemarea de a fi apostol, căci mereu se recomandau cu acest nume (cf. Rom 1,1; 1Pt 1,1).
3. Amândoi au considerat împărăţia cerului cea mai mare comoară ce li s-a oferit (cf. 1Tim 6,20) şi de aceea moartea pentru ea a devenit un câştig (cf. Fil 1,21).
4. Amândoi au plecat să vestească lumii împărăţia lui Dumnezeu (cf. Gal 2,7). Amândoi au adus roade bogate, câştigând suflete pentru Isus. Petru a ajuns cu vestirea până la Roma, iar Paul până în Spania.
5. Au făcut echipă bună împreună, s-au sprijinit, corectat şi ajutat împreună (cf. Gal 2,14).
6. Amândoi au primit "chei care deschid suflete pentru evanghelia împărăţiei". Amândoi au lucrat cu "darul primit" ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos (cf. Ef 3,7).
7. Amândoi au fost foarte smeriţi. Smerit a fost Petru: după pescuirea minunată şi-a recunoscut păcătoşenia şi i-a spus lui Isus: "Depărtează-te de mine, Doamne, că sunt un om păcătos!" (Lc 5,8) apoi a voit să moară răstignit cu capul în jos pe colina Vaticanului. Smerit a fost şi Paul, considerându-se cu toată sinceritatea cel mai mic dintre apostoli, cel dintâi dintre păcătoşi (cf. 1Cor 15,18).
8. Amândoi au fost scăpaţi de "gura leului" (cf. 2Tim 4,17). Petru a scăpat din închisoarea de la Ierusalim, iar Paul a fost scăpat din închisoarea de la Roma.
9. Amândoi au suferit pentru Isus şi pentru mântuirea sufletelor: închisori, lipsuri, bătăi, moarte. Unul răstignit cu capul în jos şi altul decapitat. Niciunul dintre ei nu s-a plâns de suferinţe, ba chiar s-au lăudat cu ele (cf. Col 1,24).
10. Amândoi apostolii ne învaţă că numai dacă ne păstrăm credinţa şi vestim până la capăt Evanghelia, Domnul ne va mântui şi ne va duce în Împărăţia Cerească (cf. 2Tim 4,6-8. 16-18).
11. Amândoi apostolii ne îndeamnă să păşim pe urmele lor, aşa cum ei au păşit pe urmele lui Cristos (cf.1Cor 11,1)
12. Amândoi apostolii ne îndeamnă să fim şi noi apostoli ai lui Isus Cristos şi să ducem oamenilor împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, asemenea lor (cf. Ef 4,11)
Dar lucrul cel mai important pe care noi trebuie să-l reţinem din sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul este acela ca Dumnezeu ne-a chemat şi ne-a trimis şi pe noi, ca să-i fim apostoli râvnici şi curajoşi, asemenea sfinţilor Petru şi Paul, în lumea timpului nostru.
Într-o zi, acum mai bine de 2000 de ani în urmă, un om cărunt, cu picioarele goale, modest şi sărac, nebăgat în seamă de nimeni, a coborât dintr-o corabie şi a păşit pentru prima dată pe pământul Italiei, îndreptându-se spre Roma. După ce a trecut prima din cele şapte coline, se opreşte şi priveşte uimit Roma, care era la numai câţiva kilometri. Era Roma marilor cezari, era Roma împodobită cu marmură, era Roma marilor temple păgâne, era Roma luxoaselor palate. După ce a străbătut cele şapte coline şi a ajuns la intrarea în Roma, bătrânul călător s-a oprit şi a exclamat:
- Cezare, de acum înainte Roma va fi a mea!
- Cezare, de acum palatele tale vor deveni lăcaşurile mele!
- Cezare, de acum înainte soldaţii tăi vor devenii sfinţii mei!
- Cezare, de acum înainte templele tale vor deveni catedralele mele!
- Cezare, de acum înainte Roma va deveni "Cetatea Eternă", pentru că eu am păşit prin ea!
Cred că bănuiţi cine era acest bătrân? Era apostolul Petru, ale cărui cuvinte le vedem astăzi împlinite întocmai.
Petru a transformat Roma păgână într-o cetate creştină care să-i aparţină în întregime lui Cristos, cu oameni, case şi temple. Şi Paul a transformat cetăţile păgâne ale galatenilor, corintenilor, efesenilor, filipenilor, colosenilor, tesalonicenilor, în cetăţi creştine, cu oameni, case şi temple.
Noi facem astăzi sărbătoare deosebită în cinstea sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi obişnuim ca de sărbătoarea lor să hirotonim şi preoţi. De ce? Pentru că, aşa cum am spus deja, atât chemarea lor de apostoli, cât şi misiunea lor pe a purta evanghelia în lume sunt chemarea şi misiunea noastră de la Dumnezeu. Şi noi, asemenea sfinţilor apostoli, Petru şi Paul, trebuie să transformăm lumea timpului nostru, într-o lume creştină care să-i aparţină în totalitate lui Cristos.
Evanghelia de astăzi ne spune că sfântul Petru a primit de la Isus, "cheile împărăţiei cerurilor".
Iată doar câteva dintre cheile pe care le-a primit Petru de la Isus posesorul tuturor cheilor (cf. Ap 1,8): credinţa, pocăinţa, cunoştinţa, osteneala, stăpânirea de sine, rugăciunea, iertarea, facerea de bine, etc. Cu aceste "chei" Petru a putut încuia şi descuia, închide şi deschide, lega şi dezlega toate problemele cu care se confruntau oamenii.
Iar în iconografia creştină, Petru este reprezentat cu două chei în mână, una pentru cele ale sufletului şi una pentru cele ale trupului. Iar Petru şi Paul, au lucrat cu amândouă.
Cu toţii ştim că atât sfântul Petru, cât şi sfântul Paul, a folosit aceste "chei" pentru a deschide oamenilor porţile harului, porţile vieţii veşnice şi porţile împărăţiei cerurilor, descuind cu ele lacătele păcatelor, lacătele necredinţei, lanţurile robiilor sufleteşti, şi legăturile celui rău; apoi a dezlegat cu ele şi bolile, şi necazurile, şi suferinţele, şi legăturile morţii. Însuşi Petru prin cheia rugăciunii a fost scăpat printr-un înger, din închisoarea lui Irod Agripa, iar Paul din cea de la Roma.
Cartea Faptele Apostolilor notează: prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor (cf. Fap 5,12); oamenii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să atingă pe vreunul dintre ei (cf. Fap 5,15); iar cei bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate se vindecau (cf. Fap 5,16).
Dar, în virtutea universalităţii Bisericii, aceste "chei" le-am primit şi unul fiecare dintre noi. Dumnezeu a pus şi în mâinile noastre "cheile lui Petru", pentru ca şi noi prin puterea lor, să putem desface atât pentru noi, cât şi pentru fraţii noştri: cătuşele păcatelor, lanţurile răutăţilor; lacătele suferinţelor, dar şi porţile vieţii şi ale împărăţiei cerurilor.
Isus a spus despre farisei că ei au făcut din aceste chei, nişte încuietori spre bucuria semenilor şi spre intrarea în împărăţia cerurilor, căci nici ei n-au intrat şi nici pe cei care voiau să intre nu i-au lăsat (cf. Mt 23,13). Oare eu ce am făcut cu acestei chei? Oare la câţi le-am deschis noi porţile bucuriei şi ale împărăţiei cerurilor?
Un episcop italian, pe nume Costantino Bonelli (1560-1572), într-una din cărţile sale ne prezintă o Legendă Creştină, în care se vorbeşte despre Biserica lui Isus, fondată pe apostolul Petru. "Un bătrân venerabil, stătea pe vârful unui munte foarte înalt şi abrupt, încât nimeni nu putea ajunge până la el. Jos, o ceată de nebuni, s-au gândit să-l răstoarne pe bătrân de pe munte, săpând la baza muntelui. Atunci bătrânul, i-a întrebat: "Ce voiţi să faceţi, iubiţilor?" "Să te dăm jos de acolo şi să te ucidem!" Zadarnic vă osteniţi, căci au mai încercat şi alţii şi n-au reuşit!" "Noi vom reuşi" şi furioşi săpau mai departe". Atunci bătrânul, plecându-şi genunchii şi împreunându-şi mâinile, începu o rugăciune. Iar o adiere uşoară de vânt a desprins de pe munte un bulgăraş de zăpadă, care în cădere s-a făcut atât de mare, încât i-a strivit pe acei nelegiuiţi, care voiau să surpe muntele şi să-l ucidă pe bătrân".
Iată aici puterea noastră de creştini, dar şi soarta tuturor prigonitorilor Bisericii. Când Isus i-a spus sfântului Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18), a spus aceasta şi pentru noi. Şi noi am fost puşi pe o stâncă puternică. Şi pentru noi el îi va birui pe duşmanii noştri.
Una dintre frumoasele metafore ale Sfintei Scripturi referitoare la Cristos este cea de "stâncă" (cf. Dt 32,4). Prin această metaforă, Biblia spune oricărui credincios că Isus este: Stâncă Mântuirii pentru orice păcătos; Stâncă tare pentru zidirea unei vieţi în siguranţă; ajutorul care nu ne lipseşte niciodată în nevoi; mângâiere în timp de necaz; uşurarea în suferinţă; pace în timp de nelinişte; odihna în timp de oboseală; curajul în timp de temeri; tăria când suntem ispitit; bucuria când suntem iertaţi; cetatea şi portul de mântuire veşnică pentru orice credincios, etc.
Aşa a fost Isus pentru Petru şi Paul, aşa a fost pentru toţi ucenicii săi, şi aşa este şi va fi Isus şi pentru unul fiecare dintre noi. De aceea să nu părăsim niciodată această "stâncă" (cf. Dt 32,18)
De aceea, Paul exclamă: "Când Domnul e cu noi cine e împotriva noastră; când Domnul e cu noi, cine ne poate sta împotrivă" (cf. Rom 8,31)"
Când în momentele lor grele, cei doi apostoli s-au rugat, amândoi au fost puşi pe câte o stâncă puternică, şi amândoi au fost scăpaţi de Cristos care veghează mereu asupra Bisericii sale şi asupra ucenicilor săi.
Când în viaţa noastră creştină de fiecare zi, când vom fi apostoli: în familii, la şcoală, la serviciu, pe stradă şi vom întâmpina ostilităţi, nu trebuie decât să înălţăm o rugăciune şi Isus ne va aşeza şi pe noi pe o stâncă puternică, va trimite şi la noi pe îngerul său ca să ne salveze acum, dar şi să ne conducă într-o zi în împărăţia sa veşnic fericită. Amin.
Pr. Ioan Lungu
