|
| © Vatican Media |
Omilia Sfântului Părinte Leon al XIV-lea (Bazilica Vaticană, luni, 29 iunie 2026)
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi, într-o singură solemnitate, îi pomenim pe sfinţii Petru şi Paul, patronii oraşului şi ai diecezei de Roma: unul ales de Isus ca păstor al turmei sale şi celălalt ales ca apostol al neamurilor. În ei venerăm doi stâlpi ai Bisericii.
Petru, păzitorul poporului lui Dumnezeu, apare de multe ori în Noul Testament ca fiind angajat să păstreze comuniunea dintre fraţii. El este cel care, pe Marea Galileei, după o noapte de muncă aparent fără rod, îi spune Învăţătorului: "N-am prins nimic; dar la cuvântul tău voi arunca mrejele" (Lc 5,5) şi porneşte din nou la drum, luându-i pe ceilalţi cu el. El este cel care, în timp ce mulţi se îndepărtează de Domnul după discursul aspru despre Pâinea vieţii, îi spune lui Mesia: "La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In 6,68) şi rămâne, împreună cu ceilalţi unsprezece. El este cel care în Cezareea îl recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi vorbeşte pentru toţi în mărturisirea singurei credinţe, aşa cum am auzit în evanghelie (cf. Mt 16,13-19). Chiar şi după înviere, pe malurile lacului, el este primul care ajunge la Cristos, aruncându-se în apă şi înotând înaintea celorlalţi, pentru a-şi reînnoi cu umilinţă iubirea şi a primi confirmarea misiunii sale (cf. In 21,1-17).
Şi Petru rămâne fidel acestei misiuni, chiar şi atunci când, de exemplu, la Ierusalim, problema admiterii la Botez a păgânilor necircumcişi ameninţă să divizeze comunitatea. Îşi adună fraţii, îi ascultă şi, în final, călăuzit de Duhul Sfânt, ia decizia, păstrând comuniunea şi inaugurând o nouă eră pentru întregul popor al lui Dumnezeu: "Credem - afirmă el - că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus [...] precum şi ei" (Fap 15,11).
Această măreţie a spiritului nu înseamnă că Petru este perfect. În timpul Pătimirii, el îl neagă pe Învăţător, pentru ca mai târziu să plângă cu lacrimi sincere de pocăinţă (Lc 22,54-62); iar Paul însuşi, în diferite ocazii, îi reproşează inconsecvenţa unora dintre comportamentele sale (cf. Gal 2,11-14). Totuşi, el ştie să-şi recunoască greşelile şi să se căiască, fără a se descuraja sau a eşua în misiunea sa de a vesti evanghelia şi de a aduna turma lui Cristos, până la punctul martiriului, pe care îl suferă chiar aici, la Roma, nu departe de locul unde ne aflăm noi.
Această grijă fidelă şi răbdătoare pentru unitate este bine exprimată de simbolul cheilor, cu care îl identificăm adesea (cf. Mt 16,19). O cheie, de fapt, nu dărâmă uşile, ci le deschide şi le închide, căutând în ele pârghiile potrivite şi însoţindu-le mişcările, astfel încât blocajele se dizolvă, porţile alunecă şi uşile se învârt liber pe balamale, unind spaţii şi transformând multe încăperi izolate într-o singură casă primitoare. De asemenea, comuniunea în Biserică nu se construieşte devenind rigid în propriile poziţii, ci căutând, în inimile tuturor, puncte de convergenţă în Adevăr, în a cărui lumină numai fiecare devine instrument de creştere pentru celălalt.
Din această perspectivă, am putea interpreta misiunea încredinţată de Domnul lui Petru şi succesorilor săi în folosul întregului popor sfânt al lui Dumnezeu: să asculte, cu ajutorul său, vocile fiecăruia, să discearnă inspiraţiile, să le călăuzească drumurile, să îndrepte erorile, să-i instruiască, să-i încurajeze, să-i îndemne şi să-i însoţească pe fraţii şi surorile lor, astfel încât, docili la acţiunea aceluiaşi Duh (cf. 1Cor 12,1-11), să coopereze la mântuirea unii altora şi a întregii omeniri. Exemplul lui Petru este însă şi o invitaţie adresată fiecărui creştin de a fi constructor de unitate, punându-l pe Dumnezeu în centrul vieţii sale şi apropiindu-se de fraţii şi surorile sale, atent la experienţele şi nevoile lor (cf. Francisc, Cateheză, 9 octombrie 2024), să trăiască împreună cu ei în caritate şi astfel "să ducă la bun sfârşit vestirea evangheliei" (cf. 2Tim 4,17).
Aceasta este şi învăţătura lui Paul, celălalt mare apostol pe care îl celebrăm astăzi, un neobosit vestitor al veştii bune. Şi el are simboluri distinctive: cartea şi sabia, strâns legate între ele. Autorul Scrisorii către Evrei o explică bine, scriind: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri", capabil să pătrundă "până la despărţitura sufletului şi a duhului" şi să discearnă "sentimentele şi gândurile inimii" (cf. Evr 4,12).
Asta a realizat Dumnezeu în inima tânărului Saul, cucerindu-l (cf. Fil 3,12) şi conducându-l mai întâi să se convertească la evanghelie, luând un nume nou, apoi să o proclame în întreaga lume şi, în final, să o mărturisească, asemenea lui Petru, chiar în acest oraş, până la punctul de a-şi da viaţa. Apostolul neamurilor s-a lăsat transformat de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care l-a îndepărtat de violenţă şi l-a condus pe calea iubirii.
Sfântul Augustin, comentând convertirea sa şi misiunea sa, spunea: "Pe când mergea [la Damasc] cu inima tremurând de ameninţări şi masacre, a fost chemat pe nume şi trântit la pământ de glasul ceresc (cf. Fap 9,1-7), adică de Cuvântul care l-a chemat" (Sermo 299/A augm., 6). Şi a adăugat: "Dumnezeu l-a luat pe persecutorul Bisericii şi l-a făcut mesager al păcii. I-a iertat toate păcatele şi l-a pus într-o slujire în care putea ierta păcatele altora" (ibid.).
Preaiubiţilor, este important pentru noi astăzi să privim la aceşti doi sfinţi - Petru şi Paul - pentru a înţelege cum putem fi noi, la rândul nostru, apostoli şi constructori ai unităţii, slujitori generoşi ai adevărului în caritate. În acest spirit ne pregătim să trăim ritul antic şi sugestiv al prezentării pallium-ului arhiepiscopilor metropolitani. Aceste eşarfe albe de lână, împodobite cu cruci, exprimă angajarea fiecărui păstor - şi, de asemenea, al fiecărui creştin - de a-i lua pe umerii săi pe fraţii şi surorile încredinţate lui, ca pe miei din turma Domnului, şi de a-şi sacrifica pentru ei energia, timpul, efortul şi chiar viaţa, pentru ca evanghelia să ajungă la toţi şi întreaga lume să găsească în ea armonie şi concordie (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 38).
Cu aceste sentimente, am bucuria de a adresa salutul meu cordial membrilor Delegaţiei Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, trimisă de iubitul nostru frate, Sanctitatea sa Bartolomeu, şi condusă de Eminenţa sa Emanuel, mitropolit de Calcedon.
Să ne rugăm sfinţilor Petru şi Paul pentru ca ei să ne susţină pe drumul comuniunii pe urmele Mântuitorului. Este calea pe care el a trasat-o, cea pentru care s-a rugat Tatălui la Ultima Cină (cf. In 17,21-23), ţinta la care ne-a învăţat să tânjim cu speranţă încrezătoare (cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia cu impunerea pallium-ului asupra noilor mitropoliţi, 29 iunie 2012).
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
