Iubiţi fraţi şi surori,
În ultimele cateheze am reflectat asupra câtorva exemple de rugăciune în Vechiul Testament, astăzi aş vrea să încep să privesc la Isus, la rugăciunea lui, care străbate toată viaţa sa, ca un canal secret care irigă existenţa, relaţiile, gesturile şi care îl conduce, cu fermitate progresivă, la dăruirea totală de sine, conform planului de iubire al lui Dumnezeu Tatăl. Isus este şi învăţătorul rugăciunilor noastre, ba chiar El este sprijinul activ şi fratern al oricărei adresări a noastre către Tatăl. Într-adevăr, aşa cum sintetizează un titlu din Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, "rugăciunea este pe deplin revelată şi realizată în Isus" (541-547). La el vrem să privim în următoarele cateheze.
Un moment deosebit de semnificativ al acestui drum al său este rugăciunea care urmează după botezul la care se supune în râul Iordan. Evanghelistul Luca notează că Isus, după ce a primit, împreună cu tot poporul, botezul prin mâna lui Ioan Botezătorul, intră într-o rugăciune foarte personală şi prelungită: "În timp ce tot poporul era botezat, a fost boteza şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui" (Lc 3,21-22). Tocmai acest "pe când se ruga", în dialog cu Tatăl luminează acţiunea pe care a făcut-o împreună cu atâţia din poporul său, veniţi pe malul Iordanului. Rugându-se, El dăruieşte acestui gest al său, al botezului, o trăsătură exclusivă şi personală.
Ioan Botezătorul adresase un apel puternic de a trăi într-adevăr ca "fii ai lui Abraham", convertindu-se la bine şi făcând roade vrednice de această schimbare (cf. Lc 3,7-9). Şi un mare număr de israeliţi s-au mişcat, aşa cum aminteşte Evanghelistul Marcu, care scrie: "Întreaga regiune a Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el [la Ioan] şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele" (Mc 1,5). Ioan Botezătorul aducea ceva realmente nou: faptul de a se supune botezului trebuia să marcheze o cotitură determinantă, să se părăsească o conduită legată de păcat şi să se înceapă o viaţă nouă. Şi Isus primeşte această invitaţie, intră în mulţimea cenuşie a păcătoşilor care aşteaptă pe malul Iordanului. Însă, ca pentru primii creştini, şi în noi apare întrebarea: pentru ce s-a supus Isus voluntar acestui botez de pocăinţă şi de convertire? Nu are de mărturisit păcate, nu avea păcate, deci nu avea nevoie nici să se convertească. Aşadar, pentru ce acest gest? Evanghelistul Matei prezintă uimirea lui Ioan Botezătorul care afirmă: "Eu trebuie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?" (Mt 3,14) şi răspunsul lui Isus: "Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea" (v. 15). Sensul cuvântului "dreptate" în lumea biblică este a accepta pe deplin voinţa lui Dumnezeu. Isus arată apropierea sa de acea parte din poporul său care, urmându-l pe Ioan Botezătorul, recunoaşte insuficientă simplul fapt de a se considera fii ai lui Abraham, dar vrea să împlinească voinţa lui Dumnezeu, vrea să se angajeze pentru ca propriul comportament să fie un răspuns fidel dat alianţei oferite de Dumnezeu în Abraham. Coborând deci în râul Iordan, Isus, fără păcat, face vizibilă solidaritatea sa cu aceia care recunosc păcatele lor, aleg să se căiască şi să-şi schimbe viaţa; face să se înţeleagă că a fi parte din poporul lui Dumnezeu înseamnă a intra într-o optică de noutate a vieţii, a vieţii conform lui Dumnezeu.
În acest gest Isus anticipă crucea, începe activitatea sa luând locul păcătoşilor, luând pe umerii săi povara păcatului întregii omeniri, îndeplinind voinţa Tatălui. Reculegându-se în rugăciune, Isus arată legătura intimă cu Tatăl care este în ceruri, experimentează paternitatea lui, percepe frumuseţea exigentă a iubirii sale şi în colocviul cu Tatăl primeşte confirmarea misiunii sale. În cuvintele care răsună din cer (cf. Lc 3,22) există trimiterea anticipată la misterul pascal, la cruce şi la înviere. Glasul divin îl defineşte "Fiul meu, cel iubit", amintind de Isaac, fiul preaiubit pe care tatăl Abraham era dispus să-l sacrifice, conform poruncii lui Dumnezeu (cf. Gen 22,1-14). Isus nu este numai Fiul lui David descendent mesianic regal, sau Slujitorul în care Dumnezeu îşi află bucuria, ci este şi Fiul unicul născut, cel iubit, asemenea lui Isaac, pe care Dumnezeu Tatăl îl dăruieşte pentru mântuirea lumii. În momentul în care, prin rugăciune, Isus trăieşte în profunzime propria filiaţie şi experienţa paternităţii lui Dumnezeu (cf. Lc 3,22b), coboară Duhul Sfânt (cf. Lc 3,22a), care îl conduce în misiunea sa şi pe care El îl va revărsa după ce va fi înălţat pe cruce (cf. In 1,32-34; 7,37-39), pentru ca să lumineze opera Bisericii. În rugăciune, Isus trăieşte un contact neîntrerupt cu Tatăl pentru a realiza până la capăt proiectul de iubire faţă de oameni.
Pe fondul aceste rugăciuni extraordinare se află întreaga existenţă a lui Isus trăită într-o familie profund legată de tradiţia religioasă a poporului lui Israel. Asta arată referinţele pe care le găsim în Evanghelii: circumciziunea sa (cf. Lc 2,21) şi prezentarea sa la templu (cf. Lc 2,22-24), precum şi educaţia şi formarea la Nazaret, în sfânta casă (cf. Lc 2,39-40 şi 2,51-52). E vorba de "cam treizeci de ani" (Lc 3,23), un timp lung de viaţă ascunsă şi obişnuită, chiar dacă are experienţe de participare la momente de exprimare religioasă comunitară, cum sunt pelerinajele la Ierusalim (cf. Lc 2,41). Relatându-ne episodul lui Isus la vârsta de doisprezece ani în templu, aşezat în mijlocul învăţătorilor (cf. Lc 2,42-52), evanghelistul Luca lasă să se întrevadă cum Isus, care se roagă după botezul la Iordan, are o lungă obişnuinţă de rugăciune intimă cu Dumnezeu Tatăl, înrădăcinată în tradiţii, în stilul familiei sale, în experienţele decisive trăite în ea. Răspunsul copilului de doisprezece ani dat Mariei şi lui Iosif indică deja acea filiaţie divină, pe care glasul ceresc o manifestă după botez: "De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" (Lc 2,49). Ieşit din apele Iordanului, Isus nu inaugurează rugăciunea sa, ci el continuă raportul său constant, obişnuit, cu Tatăl; şi în această unire intimă cu El face trecerea de la viaţa ascunsă de la Nazaret la activitatea sa publică.
Învăţătura lui Isus despre rugăciune vine desigur din modul său de a se ruga însuşit în familie, dar îşi are originea profundă şi esenţială în faptul că este Fiul lui Dumnezeu, în raportul său unic cu Dumnezeu Tatăl. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice răspunde la întrebarea: De la cine a învăţat Isus să se roage? Astfel: "Conform inimii sale de om, Isus a învăţat să se roage de la mama sa şi de la tradiţia iudaică. Însă rugăciunea sa provine dintr-un izvor tainic, deoarece este Fiul veşnic al lui Dumnezeu care, în omenitatea sa sfântă, adresează Tatălui său rugăciunea filială desăvârşită" (541).
În relatarea evanghelică, localizările rugăciunii lui Isus se situează mereu la răscrucea dintre inserarea în tradiţia poporului său şi noutatea unei relaţii personale unice cu Dumnezeu. "Locul pustiu" (cf. Mc 1,35; Lc 5,16) în care se retrage adesea, "muntele" unde urcă pentru a se ruga (cf. Lc 6,12; 9,28), "noaptea" care îi permite singurătatea (cf. Mc 1,35; 6,46-47; Lc 6,12) amintesc de momentele drumului revelării lui Dumnezeu în Vechiul Testament, indicând continuitatea proiectului său mântuitor. Însă în acelaşi timp marchează momente de importanţă deosebită pentru Isus, care în mod conştient se inserează în acest plan, fidel pe deplin faţă de voinţa Tatălui.
Şi noi în rugăciunea noastră trebuie să învăţăm, tot mai mult, să intrăm în această istorie de mântuire a cărui apogeu este Isus, să reînnoim în faţa lui Dumnezeu decizia noastră personală de a ne deschide la voinţa sa, să-i cerem Lui forţa de a conform voinţa sa cu a Lui, în toată viaţa noastră, ascultând de proiectul său de iubire faţă de noi.
Rugăciunea lui Isus atinge toate fazele activităţii sale şi toate zilele sale. Trudele nu o blochează. Ba chiar Evangheliile lasă să transpară o obişnuinţă a lui Isus de a petrece în rugăciune o parte din noapte. Evanghelistul Marcu relatează una din aceste nopţi, după ziua grea a înmulţirii pâinilor şi scrie: "Îndată i-a zorit pe discipolii săi să urce în barcă şi să meargă înaintea lui spre ţinutul dinspre Betsaida până ce va fi dat drumul mulţimii. După ce s-a despărţit de ei, a plecat pe munte ca să se roage. Când s-a făcut seară, barca era în mijlocul mării, iar el, singur pe uscat" (Mc 6,45-47). Atunci când deciziile devin urgente şi complexe, rugăciunea sa devine mai prelungită şi intensă. De exemplu, în iminenţa alegerii celor doisprezece Apostoli, Luca subliniază durata nocturnă a rugăciunii pregătitoare a lui Isus: "În zilele acelea, s-a dus pe munte ca să se roage şi a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli" (Lc 6,12-13).
Privind la rugăciunea lui Isus trebuie să apară în noi o întrebare: cum mă rog eu? Cum ne rugăm noi? Ce timp dedic raportului cu Dumnezeu? Se face astăzi o suficientă educaţie şi formare la rugăciune? Şi cine poate să fie învăţătorul rugăciunii? În Exortaţia apostolică Verbum Domini am vorbit despre importanţa citirii rugătoare a Sfintei Scripturi. Adunând ceea ce a reieşit în Adunarea Sinodului Episcopilor, am pus un accent deosebit pe forma specifică de lectio divina. A asculta, a medita, a tăcea în faţa Domnului care vorbeşte este o artă, care se învaţă practicând-o cu statornicie. Desigur, rugăciunea este un dar care cere totuşi să fie primit; este operă a lui Dumnezeu, dar cere angajare şi continuitate din partea noastră; mai ales, continuitatea şi statornicia sunt importante. Tocmai experienţa exemplară a lui Isus arată că rugăciunea sa, însufleţită de paternitatea lui Dumnezeu şi de comuniunea Duhului Sfânt, s-a aprofundat într-o exercitare prelungită şi fidelă, până la Grădina Măslinilor şi până la Cruce. Astăzi creştinii sunt chemaţi să fie martori ai rugăciunii tocmai pentru că lumea noastră este adesea închisă în faţa orizontului divin şi a speranţei pe care o aduce întâlnirea cu Dumnezeu. În prietenia profundă cu Isus şi trăind în El şi cu El relaţia filială cu Tatăl, prin rugăciunea noastră fidelă şi statornică, putem deschide ferestre spre cerul lui Dumnezeu. Mai mult, în parcurgerea căii rugăciunii, fără jenă umană, putem să-i ajutăm pe alţii să o parcurgă: şi pentru rugăciunea creştină este adevărat că, mergând, se deschid drumuri.
Iubiţi fraţi şi surori, să ne educăm la un raport intens cu Dumnezeu, la o rugăciune care să nu fie intermitentă, ci statornică, plină de încredere, capabilă să lumineze viaţa noastră, aşa cum ne învaţă Isus. Şi să-i cerem Lui să putem comunica persoanelor care sunt aproape de noi, celor pe care îi întâlnim pe drumul nostru, bucuria întâlnirii cu Domnul, lumină pentru existenţa noastră. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
