Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să încep o nouă serie de cateheze. După catehezele despre Părinţii Bisericii, despre marii teologi din Evul Mediu, despre marile femei, aş vrea acum să aleg o temă pe care o îndrăgim cu toţii: este tema rugăciunii, în mod specific a celei creştine, adică rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus şi pe care continuă să ne-o înveţe Biserica. De fapt, în Isus omul devine capabil să se apropie de Dumnezeu cu profunzimea şi intimitatea raportului de paternitate şi de filiaţie. Împreună cu primii discipoli, cu încredere umilă ne adresăm aşadar Învăţătorului şi îi cerem: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1).
În următoarele cateheze, apropiindu-ne de Sfânta Scriptură, de marea tradiţie a Părinţilor Bisericii, a Maeştrilor de spiritualitate, a Liturgiei, vrem să învăţăm să trăim şi mai intens raportul nostru cu Domnul, aproape ca o "Şcoală a rugăciunii". De fapt, ştim bine că rugăciunea nu trebuie considerată sigură: trebuie să învăţăm să ne rugăm, aproape dobândind mereu din nou această artă; chiar şi cei care sunt foarte înaintaţi în viaţa spirituală simt mereu nevoia de a intra la şcoala lui Isus pentru a învăţa să se roage cu autenticitate. Primim prima lecţie de la Domnul prin exemplul Său. Evangheliile ni-l descriu pe Isus în dialog intim şi constant cu Tatăl: este o comuniune profundă a celui care a venit în lume nu pentru a face voinţa sa, ci pe aceea a Tatălui care l-a trimis pentru mântuirea omului.
În această primă cateheză, ca introducere, aş vrea să propun câteva exemple de rugăciune prezente în culturile antice, pentru a arăta cu, practic mereu şi pretutindeni oamenii s-au adresat lui Dumnezeu.
Încep cu Egiptul antic, ca exemplu. Aici un om orb, cerând divinităţii să-i redea vederea, atestă ceva universal uman, care este pura şi simpla rugăciune de cerere din partea celui care se află în suferinţă, acest om se roagă: "Inima mea doreşte să te vadă... Tu care m-ai făcut să văd întunericul, creează lumina pentru mine. Fie ca să te văd! Apleacă asupra mea faţa ta preaiubită" (A. Barucq - F. Daumas, Hymnes et prières de l'Egypte ancienne, Paris 1980, trad. it. în: Preghiere dell'umanità, Brescia 1993. pag. 30). Fie ca eu să te văd; aici se află nucleul rugăciunii!
La religiile din Mesopotamia domina un simţ de vinovăţie ascunsă şi paralizantă, însă nu lipsită de speranţa răscumpărării şi eliberării din partea lui Dumnezeu. Putem astfel aprecia această implorare din partea unui credincios din acele culte antice, care sună aşa: "O, Dumnezeule, care eşti indulgent chiar şi vina cea mai gravă, iartă păcatul meu... Priveşte, Doamne, la slujitorul tău deposedat, şi suflă briza ta asupra lui: fără întârziere iartă-l. Înmoaie pedeapsa ta severă. Desfăcut de legături, fă care eu să respir din nou; frânge lanţul meu, dezleagă-mă de laţuri" (M.-J. Seux, Hymnes et prières aux Dieux de Babylone et d'Assyrie, Paris 1976, trad. it. în: Preghiere dell'umanità, op. cit., pag. 37). Sunt expresii care demonstrează că omul, în căutarea lui Dumnezeu, a intuit, chiar dacă în mod confuz, pe de o parte vina sa, pe de altă parte aspectele de milostivire şi de bunătate divină.
În cadrul religiei păgâne din Grecia antică se asistă la o evoluţie foarte semnificativă: rugăciunile, deşi continuă să invoce ajutorul divin pentru a obţine favoarea cerească în toate circumstanţele vieţii zilnice şi pentru a dobândi binefaceri materiale, se orientează progresiv spre cererile cele mai dezinteresate, care permit omului care crede să aprofundeze raportul său cu Dumnezeu şi să devină mai bun. De exemplu, marele filozof Platin prezintă o rugăciune a maestrului său, Socrate, considerat pe bună dreptate unul dintre fondatorii gândirii occidentale. Aşa se ruga Socrate: "Faceţi în aşa fel încât eu să fiu frumos înăuntru. Ca eu să-l consider bogat pe cel care este înţelept şi ca să nu am bani decât numai atâţia câţi poate lua şi purta cel înţelept. Nu cer mai mult" (Opere I. Fedro 279c, trad. it. P. Pucci, Bari 1966). Ar vrea să fie mai ales frumos dinăuntru şi înţelept, şi nu bogat în bani.
În acele minunate capodopere ale literaturii din toate timpurile care sunt tragediile greceşti, şi astăzi, după douăzeci şi cinci de secole, citite, meditate şi reprezentate, sunt conţinute de rugăciunile care exprimă dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a adora maiestatea Sa. Una dintre acestea recită aşa: "Sprijin al pământului, care deasupra pământului îţi ai sediul, oricine ai fi tu, greu de înţeles, Zeus, fie că eşti lege de natură sau de gândire a celor muritori, către tine mă îndrept: de vreme ce tu, înaintând pe căi trecute, conduci evenimentele umane după dreptate" (Euripide, Troiane, 884-886, trad. it. Preghiere dell'umanità, op. cit., pag. 54). Dumnezeu rămâne un pic nebulos şi totuşi omul îl cunoaşte pe acest Dumnezeu necunoscut şi îl roagă pe cel care conduce căile pământului.
Şi la romani, care au constituit acel mare Imperiu în care s-a născut şi s-a răspândit în mare parte Creştinismul de la începuturi, rugăciunea, chiar dacă asociată la o concepţie utilitaristă şi în mod fundamental legată de cererea ocrotirii divine asupra vieţii comunităţii civile, se deschide uneori la invocaţii admirabile pentru zelul evlaviei personale, care se transformă în laudă şi mulţumire. Este martor un autor din Africa romană din secolul al II-lea după Cristos, Apuleius. În scrierile sale el manifestă insatisfacţia contemporanilor faţă de religia tradiţională şi dorinţa după un raport mai autentic cu Dumnezeu. În capodopera sa intitulată Metamorfozele, un credincios se adresează unei divinităţi feminine cu aceste cuvinte: "Tu, da, eşti sfântă, tu eşti în orice timp salvatoarea speciei umane, tu, în generozitatea ta, dai mereu ajutor celor muritori, tu oferi celor lipsiţi în travaliu afectul dulce pe care îl poate avea o mamă. Nici ziua nici noaptea nici vreo clipă, oricât de scurtă ar fi, nu trece fără ca tu să o umpli cu binefacerile tale" (Apuleius din Madarus, Metamorfoze IX, 25, trad. it. C. Annaratone, în: Preghiere dell'umanità, op. cit., pag. 79).
În aceeaşi perioadă împăratul Marc Aureliu - care era şi filozof gânditor asupra condiţiei umane - afirmă necesitatea de a se ruga pentru a stabili o cooperare fructuoasă între acţiunea divină şi acţiunea umană. Scrie el în Amintiri: "Cine ţi-a spus că zeii nu ne ajută şi în ceea ce depinde de noi? Începe aşadar să-i rogi, şi vei vedea" (Dictionnaire de Spiritualitè XII/2, col. 2213). Acest sfat al împăratului filozof a fost efectiv pus în practică de nenumărate generaţii de oameni înainte de Cristos, demonstrând astfel că viaţa umană fără rugăciune, care deschide existenţa noastră la misterul lui Dumnezeu, devine lipsită de sens şi de referinţă. De fapt, în orice rugăciune se exprimă mereu adevărul creaturii umane, care pe de o parte experimentează slăbiciune şi lipsă, şi de aceea cere ajutor Cerului, şi pe de altă parte este înzestrată cu o extraordinară demnitate, pentru că, pregătindu-se să primească Revelaţia divină, se descoperă capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu.
Dragi prieteni, în aceste exemple de rugăciune din diferitele epoci şi civilizaţii reiese conştiinţa pe care o are fiinţa umană despre condiţia sa de creatură şi despre dependenţa sa de un Altul superior ei şi izvor de orice bine. Omul din toate timpurile se roagă pentru că nu poate să nu se întrebe care este sensul existenţei sale, care rămâne neclar şi deprimant, dacă nu este pus în raport cu misterul lui Dumnezeu şi al planului său cu privire la lume. Viaţa umană este o împletire de bine şi rău, de suferinţă nemeritată şi de bucurie şi frumuseţe, care în mod spontan şi irezistibil ne face să-i cerem lui Dumnezeu acea lumină şi acea forţă interioare care să ne ajute pe pământ şi să deschidă o speranţă care să meargă dincolo de graniţele morţii. Religiile păgâne rămân o invocaţie care de pe pământ aşteaptă un răspuns din Cer. Unul din ultimii mari filozofi păgâni, care a trăit deja în plină epocă creştină, Proclus din Constantinopol, dă glas acestei aşteptări, spunând: "De necunoscut, nimeni nu te conţine. Tot ceea ce gândim îţi aparţine. Sunt de la tine relele noastre şi bunurile noastre, de tine depinde orice dorinţă puternică, o, Inefabilule, pe care sufletele noastre îl simt prezent, către tine înălţând un imn de tăcere" (Hymni, ed. E. Vogt, Wiesbaden 1957, în: Preghiere dell'umanità, op. cit., pag. 61).
În exemplele de rugăciune din diferitele culturi, pe care le-am luat în considerare, putem vedea o mărturie a dimensiunii religioase şi a dorinţei după Dumnezeu înscrisă în inima oricărui om, care primesc împlinire şi exprimare deplină în Vechiul şi în Noul Testament. De fapt, Revelaţia purifică şi duce la plinătatea ei dorinţa originară a omului după Dumnezeu, oferindu-i, în rugăciune, posibilitatea unui raport mai profund cu Tatăl ceresc.
La începutul acestui drum al nostru în "Şcoala rugăciunii" vrem deci să-i cerem Domnului ca să lumineze mintea noastră şi inima noastră pentru ca raportul cu El în rugăciune să fie tot mai intens, afectuos şi constant. Încă o dată să-i spunem: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1).
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
