Părintele Pier Luigi Maccalli - călugărul din Societatea Misiunilor Africane răpit în noaptea dintre 17 şi 18 septembrie 2018 în Niger şi eliberat la 8 octombrie 2020 în Mali - a fost primit în audienţă de Papa Francisc luni, 9 noiembrie 2020. Publicăm în continuare omilia pe care misionarul a ţinut-o în timpul Liturghiei celebrate ieri dimineaţă în Parohia romană "Naşterea Preasfintei Maria şi Sfinţii Martiri din Selva Candida".
Liturgia de astăzi este o invitaţie de a medita despre acest timp de aşteptare. Evanghelia se termina cu acest cuvânt al lui Isus: "Vegheaţi... pentru că nu ştiţi nici ziua nici ceasul" (Mt 25,13). Dacă aţi fost atenţi, în rugăciunea de deschidere, rugăciunea zilei, ne rugam aşa: "Fă să alimentăm untdelemnul candelelor noastre pentru ca să nu se stingă în timpul aşteptării". Aşteptare, a fi îndreptaţi spre o întâlnire, exprimă o atitudine dinamică, mai ales interioară, foarte diferită de aşteptare. A sta cu braţele încrucişate, a şedea, este o atitudine mai pasivă. Şi probabil putem citi şi evanghelia, parabola despre aceste zece fecioare, cam în această optică.
Cinci dintre aceste tinere aşteptau în mod pasiv. Cinci erau îndreptate spre întâlnire. Au adormit toate cele zece. Însă cinci menţineau această aşteptare vigilentă. Celelalte cinci, aşa-numite nechibzuite, nu. Parabola foloseşte imaginea simbolică a untdelemnului: cinci aveau untdelemn, în schimb cinci nu s-au gândit să aducă untdelemn. Ce este acest untdelemn? Acest untdelemn care alimentează candela, care în general reprezintă credinţa? Ceea ce pot să vă spun este ceea ce a alimentat credinţa mea în aceşti doi ani de detenţie, în aşteptarea eliberării, petrecute - astăzi este chiar o lună exactă - la 8 octombrie.
Ceea ce a sprijinit credinţa mea a fost rugăciunea. Untdelemnul rugăciunii. M-au luat în pijamale şi papuci de casă. O călătorie care nu m-aş fi gândit vreodată că va fi aşa de lungă. Nu aveam nimic. Ca preot nu aveam Biblia, nu aveam breviarul, nu puteam celebra liturghie. Zilele mele erau ritmate de rugăciune. Mi-am făcut un rozariu. Mă rugam şi unii psalmi pe care mi-i aminteam, câteva versete din psalmi. Liturghia mea era pur şi simplu a spune: Doamne, acesta este trupul meu, oferit; nu am altceva să-ţi dau.
M-am rugat cu lacrimile, cu multe lacrimi, până la acel: pentru ce m-ai părăsit? Primeam numai tăcere. Marea tăcere din Sahara. Tăcerea lui Dumnezeu. Însă în mod încăpăţânat rămâneam fidel rugăciunii, deoarece ştiu că el există. Că a ascultat strigătul atâtora care au trecut prin noaptea întunecată şi ale lui Isus în însuşi pe cruce: Tată, pentru ce m-ai părăsit? Şi cu rugăciunea îi duceam pe toţi la Dumnezeu. Familia mea, care atât de mult mă neliniştea datorită suferinţei pe care acest eveniment le provoca lor. Comunităţile mele din misiune, pe care le vizitam în mod obişnuit, din care am fost smuls în mod brusc şi care de doi ani nu mai au prezenţa unui preot. I-am putut contacta prin telefon. Am putut să ne încurajăm reciproc. Mă rugam pentru Africa şi pentru pace. Nu violenţa va rezolva problemele. Şi mă abandonam lui Dumnezeu: facă-se voia ta. Mă abandonez ţie.
După aceea, deşertul a fost o experienţă de esenţialitate. Se merge la esenţial. Mi-a amintit că esenţialul în viaţa noastră este shalom, această armonie între cer şi pământ şi între toţi oamenii. Esenţială este fraternitatea. Toţi suntem fii ai aceluiaşi Tată. Esenţială este iertarea. Este darul suprem pe care îl putem schimba între noi. Nu sunt supărat pe cei care m-au supravegheat. Erau tineri, tineri cu kalashnicov, însă spuneam: nu ştiu ceea ce fac, nu ştiu. Şi nici pe cel care probabil a planificat asta. Îi spuneam asta celui care mă ducea în ziua eliberării la întâlnire. I-am spus: am un cuvânt să-ţi las, ca Dumnezeu să ne facă să înţelegem într-o zi că toţi suntem fraţi. Mi-a răspuns: nu, frate pentru mie este cel care e musulman. Eu am lansat sămânţa. Să dea Dumnezeu ca să crească în inima Africii, a atâtor persoane.
Doi ani de aşteptare; a fost lungă. Dar s-a terminat. Rugăciunea a alimentat credinţa mea şi speranţa mea. Îmi spuneam la fiecare asfinţit: să sperăm mâine. Untdelemnul rugăciunii m-a susţinut şi pot să celebrez astăzi această Euharistie în care vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi să vă mulţumesc vouă tuturor şi multelor persoane care s-au rugat pentru eliberarea mea. Credeam că sunt abandonat şi uitat, însă greşeam. Şi această rugăciune corală, al cărei obiect am fost, cred că ne exprimă tocmai forţa acestei comuniuni. M-a făcut să mă gândesc la acel pasaj din Faptele Apostolilor în care se spune că în timp ce Petru era în lanţuri, Biserica se ruga neîncetat pentru el. A fost cu adevărat o rugăciune neîncetată din ţara mea, din dieceza mea, din mănăstiri, de la persoane, prieteni din Italia precum şi din afara Italiei, care au implorat, s-au rugat şi au crezut care au mişcat inima lui Dumnezeu. Şi lectura mea despre acest eveniment este că rugăciunea a deschis porţile libertăţii.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi mulţumesc fiecăruia dintre voi. Probabil putem să ne gândim la acest eveniment ca la o paradigmă, ca la parabola din evanghelie. Ne aminteşte astăzi că untdelemnul rugăciunii alimentează credinţa în aşteptare şi după aşteptare este sărbătoarea. În această lună este bucuria care iese din inima atâtor întâlniri, chiar dacă şi cu lacrimi de bucurie. Fiecare Euharistie este pentru mine o sărbătoare, şi astăzi voi o animaţi ca o sărbătoare.
Mulţumesc iar şi Domnul să continue să ne însoţească. Vă cer iar să vă rugaţi pentru că alţi ostatici au rămas. Este o soră columbiană, sora Gloria Cecilia Narváez, care credeam că era cu noi la întâlnire, însă nu era în "pachetul" de eliberare, şi alţii, unul de mai mult de cinci ani şi jumătate. Sunt aici să cer cu voi Domnului să asculte această rugăciune corală neîncetată pentru cei care sunt încă ostatici şi speră şi aşteaptă această eliberare.
(După L'Osservatore Romano, 9 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
