Citind nr. 13 din Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium de la Conciliul al II-lea din Vatican se naşte întrebarea dacă universalitatea şi catolicitatea înseamnă unul şi acelaşi lucru. Textul pare că înclină pentru o deplină suprapunere şi interschimbabilitate a celor doi termeni. Titlul paragrafului - care nu apare în textul promulgat - vorbea de universalitate seu catholicitate unius populi Dei. Acel seu poate să ascundă o nuanţă corectivă care lasă deschisă întrebarea: textul ar vorbi despre universalitate, sau mai bine zis, de catolicitatea poporului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, termenul mai exact pentru argument ar fi cel de catolicitate, dar în cazul nostru poate fi folosit şi cel de universalitate. Folosirea termenilor în textul nostru confirmă această direcţie de interpretare: termenul universalitate apare în primele două paragrafe, atunci când este dezvoltată afirmaţia că toţi oamenii sunt chemaţi să formeze noul popor al lui Dumnezeu; în celelalte două, în schimb, atunci când se vorbeşte de unitatea organică a poporului lui Dumnezeu, se preferă termenul catolicitate.
Chestiunea se clarifică atunci când ne gândim că nota catolicităţii nu se epuizează în universalitatea geografică. Îi întreba Ciril din Ierusalim pe catehumeni: De ce Biserica este numită catolică? Este numită catolică pentru că se găseşte în toată lumea, de la un capăt la celălalt al universului; pentru că învaţă toate dogmele pe care este bine ca oamenii să le cunoască şi care tratează despre lucrurile vizibile şi invizibile, de cele de pe pământ şi de cele din cer; pentru că îi are ca slujitori în vederea cultului de dat lui Dumnezeu pe toţi oamenii: guvernanţi şi guvernaţi, docţi şi ignoranţi. Pentru că ea vindecă peste tot toate speciile de păcate făcute cu sufletul şi cu trupul. Pentru că posedă în sine înseşi orice specie din ceea ce se cheamă virtute: cu alte cuvinte, în fapte şi în orice fel de carisme spirituale (Cateheza XVIII, 23: PG 33, 1043). În afara dimensiunii spaţio-temporale, există şi o dimensiune doctrinară a catolicităţii, care nu poate fi uitată, riscul fiind o reducere a acestei note esenţiale a Bisericii.
Acum, primele două paragrafe din Lumen gentium 13 insistă totdeauna şi numai pe dimensiunea spaţio-temporală: Toţi oamenii sunt chemaţi să formeze unicul popor al lui Dumnezeu; acest popor, rămânând unul şi unic, trebuie să se extindă în toată lumea şi la toate secolele. De altfel, dacă unicul popor al lui Dumnezeu este prezent în toate naţiunile de pe faţa pământului; dacă din mijlocul tuturor neamurilor îşi ia cetăţenii lui; dacă primeşte toate resursele, bogăţiile şi obiceiurile popoarelor, acest lucru se întâmplă deoarece caracterul de universalitate care împodobeşte poporul lui Dumnezeu este un dar al Domnului însuşi, motiv pentru care Biserica Catolică, în mod eficace şi fără încetare tinde să recapituleze întreaga umanitate, cu toate bunurile sale, în Cristos-Capul şi în unitatea Duhului său. Pe de altă parte, Biserica are un rol sacramental: este semn şi instrument al acestei recapitulări finale a omenirii.
Numai începând cu paragraful al III-lea textul pune în evidenţă dimensiunea specific doctrinară, după care Biserica, tot orbe diffusa, este catolică pentru că crede tuturor adevărurilor revelaţiei şi posedă toate mijloacele necesare în vederea mântuirii. Dar orice cititor atent poate să-şi de-a seama de schimbarea de registru în discurs, care nu mai priveşte universala chemare a noului popor al lui Dumnezeu, ci Biserica, în care, în virtutea acestei catolicităţi, fiecare parte comunică celorlalte şi întregii Biserici propriile daruri, astfel ca întregul şi fiecare parte să sporească prin contribuţia tuturor celorlalte spre plinătatea în unitate. Prima parte se referă la planul lui Dumnezeu care, conceput din veşnicie, va avea împlinire în împărăţie; a doua parte se referă la drumul acestui popor în istorie, drum care angajează pe toţi cei care l-au acceptat efectiv pe Cristos în calitate de învăţător, rege şi preot, capul noului şi universalului popor al fiilor lui Dumnezeu. Prima parte se mişcă în perspectiva împărăţiei, la care sunt chemaţi toţi oamenii; a doua în cea a Bisericii, subiect istoric, din care fac parte toţi cei care se conformează legăturilor profesiunii de credinţă, sacramentelor, conducerii bisericeşti şi comuniunii (LG 14).
Diferenţa în folosirea termenilor se observă cu evidenţă în încheierea paragrafului: La această unitatea catolică a poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează şi promovează pacea universală, sunt chemaţi, aşadar, toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu. Este această Biserică, articulată într-o diversitate de ordine, cea care este catolică. De aceea, universalitate şi catolicitate nu pot fi suprapuse în mod perfect. Acest fapt impune precauţie în folosirea termenilor, dar şi în argumentaţiile teologice care se deduc din el.
Autor: Dario Vitali, Universalità o cattolicità?, Vita Pastorale, 9 (2010), p. 18
Traducere de pr. dr. Damian Pătraşcu
