|
| © Vatican Media |
Raporturile dintre catolici şi ortodocşi la 60 de ani de la întâlnirea dintre Paul al VI-lea şi Atenagora
Un sărut fratern care este şi o angajare
de cardinal Kurt Koch, preşedinte al Dicasterului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
Zilele de 5 şi 6 ianuarie 2024 au marcat a şaizecea aniversare a întâlnirii care a avut loc la Ierusalim între Papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Atenagora. A fost vorba atunci de prima întâlnire între un papă şi un patriarh ecumenic după ceea ce s-a întâmplat în timpul Conciliului din Ferrara (1438-1439) între Papa Eugen al IV-lea şi patriarhul Iosif al II-lea. Această aniversare importantă este o oportunitate utilă pentru a privi înainte de toate la trecutul dureros al relaţiilor dintre cele două Biserici, ştiind bine că unicul mod pentru a acţiona asupra trecutului este purificarea memoriei istorice şi iertarea. Totuşi, privirea îndreptată spre evenimentele petrecute are ca scop principal acela de a înregistra cu recunoştinţă ceea ce a fost realizat din 1964 încoace şi de a permite noi paşi spre viitor.
Întoarcerea la caritate cu forţă juridică
Întâlnirea din Ierusalim a avut un impact asupra istoriei mai ales pentru că acel sărut fratern a pecetluit voinţa ambelor Biserici de a reface între ele caritatea. Acest gest stă în faţa ochilor noştri ca icoană durabilă a voinţei de reconciliere. Pentru aceasta Papa Francisc a subliniat, în mesajul adresat patriarhului Bartolomeu I cu ocazia sărbătorii patronale a Sfântului Andrei din 2023, că drumul spre reconciliere a început "cu o îmbrăţişare", "un gest care exprimă în mod elocvent recunoaşterea reciprocă de fraternitate eclezială" (Francisc, Mesaj adresat patriarhului Bartolomeu cu ocazia sărbătorii Sfântului Andrei la 30 noiembrie 2023).
Acest sărut fratern cuprinde o profundă semnificaţie spirituală. Pentru că agape şi sărutul fratern reprezintă termenul şi ritul unităţii euharistice, ţinta drumului început la Ierusalim trebuie să fie restabilirea comuniunii euharistice. De fapt, acolo unde agape este trăită serios ca realitate eclezială, ea, pentru a fi credibilă, trebuie să devină şi agape euharistică. Asta corespundea intenţiei celor doi pelerini care s-au întâlnit la Ierusalim, care în acel eveniment au întrevăzut zorii unei noi zile în care generaţiile viitoare îl vor lăuda împreună pe unicul Domn prin participarea la Trupul şi Sângele său euharistic.
Întâlnirea memorabilă din Ierusalim a pregătit terenul pentru cea din 7 decembrie 1965, când în Biserica patriarhală "Sfântul Gheorghe la Fanar" din Constantinopol şi în Bazilica "Sfântul Petru" la Roma cei mai mari reprezentanţi ai celor două Biserici au şters excomunicările reciproce din 1054, afirmând voinţa comună de a elimina anatemele, a căror amintire încă persistă, "din memoria şi din mijlocul Bisericii", pentru ca să nu mai poată reprezenta "un obstacol în calea reapropierii în iubire" (Déclaration commune du Pape Paul VI et du patriarche Athénagoras exprimant leur décision d'enlever de la mémoire et du milieu de l'Eglise les sentences d'excommunication de l'année 1054, dans: Tomos Agapis. Vatican-Phanar, 1958-1970, Rome - Istanbul 1971, nr. 127). În acest mod solemn şi obligatoriu din punct de vedere juridic, evenimentele din 1054 şi consecinţele lor au fost încredinţate uitării istorice şi, în acelaşi timp, a fost declarat că ele nu mai aparţinea inventarului oficial al celor două Biserici.
Cu acest act istoric, otrava excomunicării a fost extrasă din organismul Bisericii şi "simbolul diviziunii" a fost înlocuit de "simbolul carităţii"; în cuvintele teologului de atunci Joseph Ratzinger, "raportul de «caritate răcită», de «contrapoziţii, neîncrederi şi antagonisme», a fost înlocuit de raportul de caritate şi fraternitate, simbolizat de sărutul fratern" (J. Kardinal Ratzinger, Rom und die Kirchen des Ostens nach der Aufhebung der Exkommunikationen von 1054, în: Ders., Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie, München 1982, 214-230, zit. 229). Cu revocarea excomunicărilor, Biserica din Roma şi Biserica din Constantinopol pot să se recunoască din nou ca Biserici surori, fapt şi mai semnificativ dacă ne gândim că patronii celor două Biserici, Sfântul Petru şi Sfântul Andrei, erau fraţi biologici.
Dialogul carităţii în slujba reconcilierii
Aceste evenimente memorabile au devenit punctul de plecare al dialogului ecumenic al carităţii, care s-a aprofundat în anii următori printr-un schimb viu de vizite şi de comunicări, mărturisit în documentaţia comună care are numele foarte frumos de Tomos Agapis. Dialogul carităţii a avut o exprimare vizibilă mai ales în tradiţia bună de vizite reciproce între Biserica din Constantinopol şi Biserica din Roma cu ocazia respectivelor sărbători patronale sau alte evenimente deosebit de importante. Pentru un pontif nou-ales a devenit o obişnuinţă plină de semnificaţie aceea de a merge, la puţin timp după începutul pontificatului său, la Fanar din Constantinopol pentru a-l vizita pe patriarhul ecumenic. Şi a fost un semn frumos de prietenie matură faptul că patriarhul ecumenic Bartolomeu I a venit la Roma pentru ceremonia de început al pontificatului Papei Francisc, gest şi mai apreciabil pentru că a fost făcut pentru prima dată în istoria relaţiilor ecumenice dintre Roma şi Constantinopol.
Dialogul carităţii trebuie să fie continuat şi aprofundat, astăzi şi în viitor, şi pentru că în cursul istoriei diferite spiritualităţi din Orient şi din Occident au provocat o îndepărtare progresivă între Biserici şi au contribuit pe larg la ruptura succesivă. Cardinalul Walter Kasper a rezumat acest proces afirmând în manieră concisă şi incisivă: "Creştinii nu s-au îndepărtat îndeosebi din cauza disputelor lor şi a diferitelor lor formulări doctrinale, ci s-au înstrăinat unii de alţii prin modul lor diferit de a trăi" (W. Kardinal Kasper, Wege der Einheit. Perspektiven für die Ökumene, Freiburg i. Br. 2005, 208). Această dezvoltare se explică în mare parte în faptul că în lumea creştină occidentală şi orientală evanghelia lui Isus Cristos a fost primită în mod diferit încă de la început şi a fost trăită şi transmisă în diferite tradiţii şi forme culturale. În pofida acestor diferenţe, lumea creştină din primul mileniu din Orient şi din Occident trăia în cadrul unei singure Biserici. Totuşi, creştinii s-au îndepărtat progresiv unii de alţii şi au început să se înţeleagă tot mai puţin, aşa încât, aşa cum a subliniat în mod elocvent Yves Congar (Vgl. Y. Congar, Zerstrittene Christenheit. Wo trennten sich Ost und West, Wien 1959), putem vedea în acest proces de înstrăinare reciprocă una dintre cauzele principale ale schismei care s-a produs după aceea.
În lumina acestor dezvoltări istorice trebuie să ne întrebăm dacă se poate vorbi cu adevărat de diviziune în Biserică între Orient şi Occident. Aşa-numita "diviziune" este asociată de obicei la anul 1054, când au fost rostite excomunicările între Constantinopol şi Roma. Totuşi, aceasta este o dată mai mult simbolică decât istorică, cu atât mai mult cu cât nu a fost o schismă în adevăratul sens al cuvântului între Orient şi Occident în Biserică şi nu a avut loc nicio condamnare formală nici în 1054, nici într-o altă dată. Teologul ortodox Grigorius Larentzakis a rezumat pe bună dreptate acest fapt important în formula scurtă: "Nicio schismă, şi totuşi separaţi" (G. Larentzakis, Kein Schisma, trotzdem getrennt, în: «Die Tagespost» vom 27. Juni 2021). Aşadar, n-ar trebui să se vorbească de schismă, ci de înstrăinare crescândă în Biserică între Orient şi Occident. Această îndepărtare, care a dus la neînţelegeri şi polemici în cursul istoriei, poate fi depăşită numai cu răbdare şi, mai ales, cu caritate, încercând să se meargă cu sinceritate unii în întâmpinarea celorlalţi.
Dialogul carităţii a permis să se redescopere între catolici şi ortodocşi acea "fraternitate" pe care Papa Ioan Paul al II-lea o considera unul dintre roadele cele mai importante ale angajării ecumenice (Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, nr. 41-42). Dialogul carităţii contribuie înainte de toate la reconcilierea între Biserici, care se exprimă concret în cererea de iertare pentru păcatele comise în trecut. Această cerere de iertare este deosebit de urgentă cu referinţă la a patra cruciadă din 1204 care, din motive comprehensibile, rămâne şi astăzi o rană deschisă pentru mulţi creştini ortodocşi. Această cruciadă a fost lansată iniţial cu un obiectiv pozitiv. Totuşi, din motive politice, Constantinopolul a fost luat şi jefuit de marinarii veneţieni, cu toate că Papa Inocenţiu al III-lea a interzis cu severitate războiul împotriva creştinilor: un avertisment care, în lumina războiului din Ucraina, asumă o actualitate reînnoită.
Dialogul adevărului în căutarea credinţei comune
În procesele istorice de îndepărtare reciprocă oricum au intrat în joc şi probleme teologice serioase. Aşadar, pe de o parte, dialogul carităţii cere dialogul adevărului, adică elaborarea teologică serioasă a diferenţelor teologice care încă sunt izvor de diviziune, cu scopul de a face posibilă comuniunea eclezială şi euharistică. Pe de altă parte, dialogul carităţii constituie fundamentul şi habitatul în care poate înflori dialogul adevărului. Cele două dialoguri sunt legate în mod indisolubil, aşa cum sunt caritatea şi adevărul. Dialogurile ecumenice conduc spre viitor numai dacă sunt însoţite de iubirea faţă de adevărul credinţei şi nu pur şi simplu de interese politice ecleziale. Nucleul cel mai profund al oricărui efort ecumenic se află în recunoaşterea şi în aprofundarea credinţei apostolice, care este transmisă şi încredinţată fiecărui nou membru al Trupului lui Cristos cu botezul.
Începutul dialogului teologic al adevărului a fost anunţat cu o declaraţie comună cu ocazia primei vizite a Papei Ioan Paul al II-lea la patriarhul ecumenic Dimitrios I pentru sărbătoarea Sfântului Andrei la Constantinopol în 1979 (Declaraţia, redactată în greacă şi în franceză, a fost publicată în "L'Osservatore Romano" din 1 decembrie 1979). Dialogul teologic poate porni de la constatarea încurajatoare că Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă au o amplă bază comună de convingeri de credinţă. Pentru acest motiv, dialogul ecumenic a putut să se concentreze, într-un prim moment, pe consolidarea fundamentului comun al credinţei. Această amplă bază comună este datorată faptului că, între toate Bisericile şi comunităţile ecleziale creştine, catolicii şi ortodocşii sunt cei mai apropiaţi între ei. De fapt, ei au păstrat aceeaşi structură eclezială antică, adică structura de fond sacramentală-euharistică şi episcopală a Bisericii, în sensul că în ambele Biserici unitatea în Euharistie şi slujirea episcopală sunt văzute drept constitutive ale faptului de a fi Biserică.
În acest context, Biserica Catolică, deja cu Conciliul Vatican II, a exprimat o apreciere deosebită faţă de Bisericile din Orient, considerându-le parte a unei comuniuni fundamentale "între Biserici locale ca Biserici surori" (Cf. Unitatis redintegratio, nr. 14), pentru că ele prevăd slujirea episcopală în succesiunea apostolică şi toate sacramentele valide, între care îndeosebi Euharistia, dispunând astfel de toate elementele ecleziale esenţiale care le constituie ca Biserici particulare. Şi recunoscând că Bisericile din Orient, "deşi separate, au adevărate sacramente", Biserica Catolică afirmă şi că "o anumită communicatio in sacris este nu numai posibilă, ci şi de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, şi cu aprobarea autorităţii ecleziastice" (Unitatis redintegratio, nr. 15).
Ecleziologia euharistică: convergenţe şi divergenţe
Problema crucială care trebuie să fie discutată ulterior în dialogul ecumenic pentru a putea restabili comuniunea eclezială este înţelegerea diferită a slujirii episcopului de Roma. Dar şi pentru această problemă se poate porni de la o bază comună. De fapt, şi ortodoxia consideră Biserica episcopului de Roma pe primul loc în taxis ale diferitelor sedii, aşa cum stabilise deja Conciliul din Niceea. Totuşi, în timp ce ortodoxia l-ar recunoaşte pe papa ca "primul între egali" dacă ar fi restabilită unitatea, formula fundamentală din punctul de vedere catolic merge dincolo de asta, afirmând: "Papa este primul şi are şi funcţii şi îndatoriri specifice" (Benedict al XVI-lea, Luce del mondo. Il Papa, la Chiesa e i segni dei tempi. Una conversazione con Peter Seewald [Lumina lumii. Papa, Biserica şi semnele timpurilor. O conversaţie cu Peter Seewald], Città del Vaticano, 2010, p. 132). Dacă observăm această diferenţă mai de aproape, ne dăm seama că în spatele problemei slujirii petrine se ascunde şi o diferenţă în ecleziologie, deoarece în structura fundamentală a Bisericii antice pe care ortodocşii şi catolicii au păstrat-o problema slujirii papei reprezintă acel element care este încă perceput drept controversat. Şi totuşi, mai ales şi în problema ecleziologică putem găsi un fundament comun pe larg, mai precis în dezvoltarea ulterioară a unei ecleziologii euharistice care a fost promovată îndeosebi de teologii ruşi aflaţi în exil la Paris după Primul Război Mondial şi revitalizată de Biserica Catolică prin Conciliul Vatican II.
În teologia catolică acest lucru este demonstrat de faptul că, în contra-tendinţă cu o ecleziologie universalistă răspândită în trecut, Conciliul a descoperit "Bisericile" la plural, revalorizând din punct de vedere teologic Bisericile locale, fiecare dintre ele fiind pe deplin Biserică, deşi nu este totalitatea Bisericii: "Această Biserică a lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor care, adunate în jurul păstorilor lor, sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici" (Lumen gentium, nr. 26). Aşadar, Biserica Catolică trăieşte în interrelaţie între pluralitatea Bisericilor locale şi unitatea Bisericii universale. În interpretarea catolică, dimensiunea universală nu este deloc în contrapoziţie cu ecleziologia euharistică. De fapt, Biserica Catolică înţelege primatul episcopului de Roma nici exclusiv, nici în primul rând ca un element juridic şi pur şi simplu extern ecleziologiei euharistice, ci mai degrabă ca o realitate înrădăcinată în ea. Unitatea Bisericii se află profund în faptul că ea trăieşte din unica Euharistie. Şi primatul episcopului de Roma trebuie înţeles cu referinţă la acea reţea de comunităţi euharistice care este Biserica, aşa cum a afirmat în manieră elocventă Monseniorul Bruno Forte: "Primatul în euharistie" (B. Forte, Il primato nell'eucaristia. Considerazioni ecumeniche intorno al ministero petrino nella Chiesa [Primatul în euharistie. Consideraţii ecumenice în jurul slujirii petrine în Biserică], în: Asprenas 23, 1976, pag. 391-410). Prin urmare, misiunea episcopului de Roma care, conform cuvintelor Sfântului Ignaţiu din Antiohia, are "primatul în caritate", este aceea de a uni în Euharistie toate Bisericile locale prezente în lume în unica Biserică universală. Primatul episcopului de Roma este un primat de caritate, care tinde la acea unitate a Bisericii care permite şi păstrează comuniunea euharistică şi împiedică, în manieră credibilă şi eficace, ca un altar să se ridice împotriva unui alt altar.
În mod diferit, ecleziologia euharistică în lumea ortodoxă este legată de o ecleziologie a Bisericii locale foarte puternic. Prin Biserică se înţelege comunitatea de credinţă care, reunită în jurul episcopului său, celebrează cu el Euharistia. Iată pentru ce fiecare comunitate euharistică este pe deplin Biserică. Deşi unitatea orizontală a Bisericilor locale între ele reprezintă plinătate şi frumuseţe, în ultimă analiză ea nu este constitutivă a Bisericii. Acelaşi lucru este valabil la nivel regional, unde, conform principiului de autonomie şi autocefalie, Bisericile sunt independente; şi deoarece ele sunt strâns legate de naţiunea lor respectivă, există ca Biserici naţionale. Aceasta este desigur forţa lor, pentru că sunt înculturate în societăţile în care trăiesc credincioşii. Însă riscul în care se află Bisericile naţionale este acela de a fi supus adesea la tendinţe naţionaliste puternice. Aceste tendinţe sunt datorate şi faptului că ortodoxia - şi spre deosebire de Biserica Catolică - nu recunoaşte o separare între Biserică şi stat, ci vede mai degrabă o "simfonie" între ele. Rezultă că dimensiunea universală a Bisericii alunecă pe planul al doilea. Totuşi, dacă ea nu este valorizată, este greu să se ajungă la un concept comun de slujire a unităţii şi la nivel universal.
Reconciliere ecumenică între sinodalitate şi primat
Acest lucru ridică problema importantă a modului în care se poate ajunge la o convergenţă teologică mai mare în interpretarea conceptului de Biserică între catolici şi ortodocşi. Este inutil de spus că nu poate fi vorba de un compromis bazat pe denumirea comună minimă. Mai degrabă, punctele de forţa din ambele comunităţi ecleziale trebuie să dialogheze între ele. În acest sens, grupul de lucru ortodox-catolic "Sfântul Irineu", în documentul său de studiu intitulat În slujba comunităţii, a furnizat următoarea orientare: "Îndeosebi, Bisericile trebuie să se străduiască pentru ca să se ajungă la un echilibru mai bun între sinodalitate şi primat la toate nivelurile vieţii ecleziale, printr-o întărire a structurilor sinodale în Biserica Catolică şi prin acceptarea din partea Bisericii ortodoxe a unui anumit primat în cadrul comuniunii mondiale a Bisericilor" (Im Dienst an der Gemeinschaft. Das Verhältnis von Primat und Synodalität neu denken. Eine Studie des Gemeinsamen orthodox-katholischen Arbeitskreises St. Irenäus, Paderborn, 2018, 94).
Pentru a putea înainta în această direcţie în dialogul ecumenic este necesară, aşadar, disponibilitatea de a învăţa din partea ambelor Biserici. Pe de o parte, Biserica Catolică trebuie să admită că încă n-a dezvoltat, în viaţa sa şi în structurile sale ecleziale, acel grad de sinodalitate care ar fi posibil şi necesar din punct de vedere teologic, şi că valorizarea şi întărirea sinodalităţii constituie şi o contribuţie importantă la recunoaşterea ecumenică a primatului episcopului de Roma. În această privinţă, Papa Francisc este convins că eforturile teologice şi pastorale întreprinse pentru a edifica o Biserică sinodală au şi un puternic impact asupra ecumenismului şi că îndeosebi problema primatului petrin poate să fie clarificată mai adecvat în cadrul unei Biserici sinodale: "Papa nu stă, singur, deasupra Bisericii; ci înăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelaşi timp - ca succesor al apostolului Petru - să conducă Biserica din Roma care prezidează în iubire toate Bisericile" (Francisc, Discurs pentru comemorarea celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015).
Pe de altă parte, ne dorim ca Biserica Ortodoxă să fie dispusă să regândească principiul de autocefalie în aşa fel încât să permită o deschidere mai mare la dimensiunea universală a Bisericii şi, prin urmare, să poată recunoaşte necesitatea teologică a unui primat şi la nivel universal. În acest sens, mai ales teologul şi mitropolitul ortodox Ioannis Zizioulas a subliniat de mai multe ori că o slujire de unitate la nivel universal a Bisericii nu este în niciun mod contrară unei ecleziologii euharistice, ci este compatibilă cu ea.
La un echilibru mai bun între sinodalitate şi primat s-a îndreptat şi Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Îndeosebi, în timpul Adunării plenare de la Ravenna din 2007, comisia a adoptat un document important, în care se afirmă că sinodalitatea şi primatul sunt interdependente şi că această corelaţie se realizează la toate nivelurile Bisericii, local, regional şi universal. Faptul că împreună, catolici şi ortodocşi, au putut declara pentru prima dată că Biserica are nevoie de un Protos şi la nivel universal reprezintă desigur o piatră de hotar pe drumul ecumenic. Între timp, comisia a lărgit şi a aprofundat această viziune fundamentală cu două documente ulterioare despre sinodalitate şi primat în primul mileniu (la Chieti în 2016) şi despre sinodalitate şi primat în al doilea mileniu şi astăzi (la Alexandria din Egipt în 2023). Aceste eforturi ecumenice au ca obiectiv acela de a restabili comuniunea eclezială în aşa fel încât Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică să nu continue să trăiască precum două Biserici separate, ci să trăiască precum o unică Biserică în Orient şi în Occident, oglindind astfel unitatea Trupului lui Cristos. Dar faptul de a fi Trup al Bisericii tinde să meargă dincolo de el însuşi, spre comuniunea obligatorie în Trupul euharistic al Domnului, motiv pentru care unitatea restabilită a Bisericii va avea ca rezultat recompunerea comuniunii euharistice. Patriarhul ecumenic Atenagora a exprimat această viziune cu cuvinte incisive deja în 1968: "A venit ora curajului creştin. Ne iubim unii pe alţii; mărturisim aceeaşi credinţă comună; să ne îndreptăm împreună spre gloria sfântului Altar comun, pentru a face voinţa Domnului, pentru ca Biserica să strălucească, lumea să creadă şi pacea lui Dumnezeu să vină asupra tuturor" (Télégramme du patriarche Athénagoras au pape Paul VI, à l'occasion de l'anniversaire de la levée des anathèmes le 7 décembre 1969, în: Tomos Agapis. Vatican-Phanar, 1958-1970, Rome - Istanbul 1971, nr. 277). În această viziune se realizează sensul profund al acelui sărut fratern care a fost schimbat la Ierusalim în urmă cu şaizeci de ani şi care şi astăzi îi uneşte pe catolici şi pe ortodocşi într-o angajare comună.
(După L'Osservatore Romano, 16 ianuarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
*
Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinului, în meniul Biblioteca > Ecumenism.
