|
| © Vatican Media |
Surpriza de a vedea un monofizit în oglindă
"Sfinţii Părinţi m-au făcut catolic", i-a scris Sfântul John Henry Newman în 1865 lui Edward Pusey, fostul său coleg din Mişcarea Tractariană din Oxford pentru reforma ecleziastică anglicană. Seminţele acelei convertiri fuseseră plantate în mintea şi inima lui Newman când acesta avea numai cincisprezece ani. "Încă de când eram copil", povestea oratorianul din Birmingham, "gândurile mele au fost atrase de Biserica primară şi în special de primii Părinţi, citind Istoria Bisericii a calvinistului Joseph Milner, şi nu am pierdut niciodată, nu am suferit niciodată o suspendare a impresiei profunde şi încântătoare pe care schiţele sale despre Sfântul Ambroziu şi Sfântul Augustin au lăsat-o în mintea mea". La Universitatea din Oxford, unde Newman s-a înscris la vârsta de şaisprezece ani, Părinţii Bisericii, şi în special Părinţii alexandrini, au devenit dragostea vieţii sale intelectuale şi spirituale. Când Mişcarea din Oxford a început la scurt timp după întoarcerea sa din călătoria în Mediterana, în iulie 1833, Newman a publicat prima sa monografie, un studiu despre criza ariană din secolul al IV-lea, şi a început să scrie o serie de scrisori despre Părinţii Bisericii către editorul revistei British Magazine. Aceste scrisori au reprezentat atât o evaluare critică a Angliei contemporane şi a anglicanismului, cât şi un studiu al antichităţii creştine. În acel deceniu, Newman şi colegii săi tractarieni au căutat în Biserica creştină antică un model fiabil, adică forma apostolică originară a creştinismului, prin care să reformeze anglicanismul contemporan. Au publicat propunerile lor într-o serie de Tracts for the Times (Tratate pentru timpuri). Inspirându-se din lucrările Părinţilor Bisericii, Newman a propus o Via Media între erezia protestantă şi presupusele corupţii romane pentru a consolida ethosul catolic al anglicanismului, evitând cu grijă tot ceea ce era roman. Dar nu toţi anglicanii au înţeles sau au aprobat eforturile tractarienilor. De fapt, seria în mai multe volume de traduceri în limba engleză ale textelor patristice realizată de Edward Pusey, John Henry Newman şi John Keble, A Library of Fathers of the Holy Catholic Church, Anterior to the Division of the East and the West (O bibliotecă a Părinţilor Sfintei Biserici Catolice, anterioară diviziunii dintre Răsărit şi Apus), al cărui prim volum, Confesiunile Sfântului Augustin, a apărut în 1838, i-a înstrăinat pe anglicanii evanghelici. Decenii mai târziu, de la Oratoriul din Birmingham, părintele Newman amintea că "strigătul s-a auzit din toate părţile că tractarienii şi scrierile Părinţilor ne vor face să devenim catolici înainte să ne dăm seama". Totuşi, Newman, membru al tractarienilor, a insistat să susţină contrariul.
Munca lui Newman a continuat fără probleme până în lunga vacanţă din 1839, când, la sfârşitul lunii august, studiul său asupra controversei monofizite din secolul al V-lea l-a alarmat serios. Şi-a văzut chipul tractarian în acea oglindă antică şi a descoperit, spre disperarea sa, că era monofizit. O lună mai târziu, a citit articolul lui Nicholas Wiseman din "Dublin Review" intitulat Anglican Claim [Revendicarea anglicană]. Iniţial nu a fost tulburat, dar după reflecţii ulterioare, apelul anti-donatist al lui Augustin, Securus iudicat orbis terrarum (întreaga lume judecă cu certitudine), a spulberat teoria sa a unei Via Media. Graţie lui Augustin şi prin intermediul lui Wiseman, Newman a descoperit în antichitate o regulă care respingea antichitatea ca regulă absolută în sine. În 1875, referindu-se la el însuşi şi la colegii săi din Mişcarea din Oxford, Newman a recunoscut că "niciunul dintre noi nu putea citi Părinţii Bisericii şi să se hotărască să devină discipolii lor fără să simtă că Roma, ca un administrator fidel, a păstrat în plinătate şi în vigoare ceea ce comuniunea noastră lăsase să dispară". Temerile pe care le avuseseră alţii şi pe care Newman le respinsese s-au materializat într-adevăr. Părinţii Bisericii au făcut din John Henry Newman un catolic.
Această scurtă descriere a importanţei Părinţilor Bisericii pentru parcursul intelectual şi spiritual al sfântului John Henry Newman este bine cunoscut de mulţi. Dar poate mai puţin cunoscut este modul în care metodologia patristică a lui Newman rămâne relevantă pentru noi astăzi. Dezvoltată iniţial în anii săi anglicani şi dezvoltată în continuare după convertirea sa la catolicism, metodologia patristică a lui Newman oferă studenţilor contemporani ai Părinţilor un parcurs sigur către comorile intelectuale, teologice şi spirituale ale Bisericii antice.
În 1836, la sărbătoarea Sfântului Augustin de Hipona, Newman i-a scris unui prieten: "Eu şi Pusey ne propunem să ne unim numele ca editori comuni ai unei «Biblioteci a Părinţilor catolici», care va consta în traduceri ale Sfântului Augustin, Sfântului Ioan Gură de Aur etc. etc.". Pentru Newman, proiectul "a implicat traducerea textelor patristice, scrierea prefeţelor pentru diverse volume, recrutarea de traducători suplimentari şi, în general, supravegherea aspectelor comerciale ale publicării unei serii în mai multe volume". Deşi iniţial şi-a imaginat clerul ca public de referinţă al Bibliotecii, el a recunoscut şi că aceasta ar putea deveni o lectură populară. Prospectul pentru Biblioteca Părinţilor Sfintei Biserici Catolice recunoaşte că puţini cititori aveau acces la biblioteci suficient de mari pentru a conţine toate lucrările Părinţilor Bisericii. În plus, majoritatea cititorilor nu aveau suficiente cunoştinţe despre limbile antice pentru a le citi cu uşurinţă. Chiar dacă cineva deţinea o bibliotecă vastă şi abilităţile lingvistice necesare pentru a beneficia de aceasta, de unde ar trebui să înceapă? Cum ar trebui să procedeze? Ca răspuns, noua Bibliotecă a Părinţilor şi-a propus să ofere credincioşilor, îndeosebi clerului care avea puţin timp liber pentru lectură, "o introducere accesibilă, programatică şi în limba engleză în lumea literaturii patristice".
Însă editorii volumelor ştiau că trebuie să procedeze cu prudenţă, deoarece colegii anglicani, precauţi faţă de renaşterea patristicii de către tractarieni, se temeau că oxonienii contrastau în mod eronat autoritatea Părinţilor Bisericii cu autoritatea Scripturii. În prefaţa din 1838 la al doilea volum al seriei, dedicat Catehezelor Sfântului Ciril din Ierusalim, Newman insistă că el şi colegii săi nu intenţionau să facă aşa ceva. Mai degrabă, s-au inspirat de la teologii anglicani din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în angajarea lor cu tradiţia patristică. Nici atracţia teologilor carolingieni, nici apelul lor la Părinţii Bisericii nu au subminat autoritatea Scripturii. După cum explică Newman, Scriptura conţine doctrinele, principiile şi temperamentul apostolice ale creştinismului primar. Este suficientă din punct de vedere material. Părinţii nu adaugă nimic, deoarece nu oferă niciun corpus doctrinar separat care să nu se găsească în Scripturi. Cu toate acestea, adevăratul sens al Scripturii nu este întotdeauna clar. Cititorii contemporani nu sunt adesea de acord cu privire la semnificaţia sa. Prin urmare, Scripturile necesită un interpret.
Joseph Carola
Universitatea Pontificală Gregoriana, Roma
(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
