Părinţii Bisericii şi convertirea lui John Henry Newman
Acei prieteni buni din secolul al patrulea
de Inos Biffi
La apariţia constituţiei apostolice Anglicanorum coetibus (4 noiembrie 2009) cu privire la primirea de grupuri anglicane "în comuniunea catolică deplină", gândul se îndreaptă în mod spontan la John Henry Newman, care, după un drum laborios şi chinuit, la 9 octombrie 1845 era primit în Biserica Catolică de către pasionistul Domenico Barberi - beatificat în anul 1963 - care din întâmplare trecea pe la Littlemore.
În Jurnalul său, Newman scrie: "Seara a venit părintele Domenico. Am început spovada mea". "La 8 octombrie - notează el în Apologia (1864) - am scris la diferiţi prieteni următoarea scrisoare: "Littlemore, 8 octombrie 1845. În seara asta îl aştept pe părintele Domenico, pasionistul care, încă din tinereţe, a fost inspirat să se ocupe în mod direct şi specific, mai întâi de ţările din Nord, apoi de Anglia. După aproape treizeci de ani de aşteptare a fost trimis aici fără ca el să ceară asta. (...) Este un om simplu şi sfânt, şi în acelaşi timp înzestrat cu însemnate calităţi. Nu cunoaşte intenţiile mele, dar intenţionez să-i cer admiterea în unicul staul al lui Cristos"".
În seara aceea ploioasă, Newman a început, aşadar, spovada sa generală lângă focul la care pasionistul, venit ud până la piele, se usca. O pregătea de multe zile şi a terminat-o ziua următoare, 9 octombrie, când, pe la şase după-amiază, a făcut mărturisirea de credinţă, urmată de botezul dat sub condiţie; în ziua următoare a participat la Liturghie şi s-a împărtăşit.
"Aveam impresia - va aminti el tot în Apologia - că intru în port după o traversare agitată; pentru aceasta fericirea mea, de atunci până astăzi, a rămas nealterată". "Niciodată Biserica Romană, după reforma protestantă - avea să comenteze primul ministru britanic William E. Gladstone -, nu a repurtat o victorie mai mare!".
Cu privire la această Biserică, în mai 1843 îi comunicase lui Keble: "Mă tem să cred că comuniunea catolică romană este Biserica apostolilor. Sunt mult mai sigur de faptul că Biserica Anglicană se află in loco haereseos, decât de faptul că adăugirile romane la Crezul original nu sunt altceva decât dezvoltări provenite dintr-o experienţă vie şi pătrunzătoare a depozitului credinţei". Şi Eseul despre dezvoltarea doctrinei creştine căruia i se dedica i-a dat o confirmare tot mai clară.
Lui Henry H. Manning îi scrisese că demisia sa din funcţia de vicar la St. Mary's nu se datora dezamăgiri, nici supărări, ci convingeri sale că "Biserica de Roma este Biserica Catolică", în timp ce nu era aşa cea anglicană. Surorii Jemina, neliniştită din cauza alegerii fratelui ca acela care află "că un prieten iubit trebuie să moară", îi spunea într-una din scrisorile chinuite şi pline de afecţiune despre acel timp: "O convingere clară a identităţii substanţiale dintre creştinism şi sistemul roman ocupă mintea mea de trei ani"; "unica motivaţie" a gestului său era "pur şi simplu aceea de a crede că Biserica romană era cea adevărată". De altfel el nu putea face în alt mod: "Nu văd nimic care să mă poată duce la decizie, decât gândul că l-aş ofensa pe Dumnezeu dacă n-aş face asta".
În timpul cât a stat la Milano, în anul 1846, el spunea: "Astăzi se împlineşte un an de când sunt în Biserica Catolică - şi în fiecare zi îl binecuvântez pe el, care mă conduce înlăuntrul meu tot mai mult. Am trecut de la nori şi de la întuneric la lumină şi nu pot să privesc la condiţia mea precedentă fără a simţi senzaţia amară pe care o are cineva atunci când priveşte în urmă la o călătorie obositoare şi tristă".
Dezlipirea de Biserica Anglicană fusese foarte dureroasă şi toţi, în lacrimi, îl avertizaseră în capela din Littlemore, la 26 septembrie 1843, când Newman a rostit ultima sa predică anglicană - "Despărţirea de prieteni" - adică, aşa cum spunea el, despărţirea de acea Biserică ce nu-l mai recunoştea şi de acei fraţi, "tandri şi afectuoşi", cărora le cerea să se roage "pentru ca să cunoască voinţa lui Dumnezeu şi să fie gata s-o împlinească". Singura sa temere - avea să scrie tot surorii Jemina - era aceea de "a trăda harul divin".
Convertirea marca punctul de sosire al unui drum interior greu şi lucid, în care se împletea fidelitatea lui faţă de conştiinţa care treptat găsea iluminarea sa în însăşi istoria Bisericii. Din profilul fidelităţii faţă de har şi faţă de conştiinţă s-ar putea spune că acel drum începuse atunci când la prima sa convertire (1816) a strălucit în el, cu neîncrederea faţă de "adevărul fenomenelor schimbătoare", "ideea de două şi numai două fiinţe absolute pe deplin evidente: Eu şi Creatorul meu" - Creator care vorbeşte şi i se adresează lui personal în Scriptură - şi convingerea că "sfinţenia este de preferat în locul păcii" şi "creşterea este semn al vieţii".
Dar trebuie marcată o altă etapă în itinerarul interior al lui Newman, atunci când, în circumstanţe de suferinţă vie şi de depresie morală, în anul 1827, s-a trezit brusc din seducţia intelectualismului şi a liberalismului. Apoi a venit călătoria pe Marea Mediterană în anul 1833 şi boala în Sicilia, în timpul căreia repeta că "n-a păcătuit niciodată împotriva Luminii", Lumina care strălucea în spiritul lui iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu.
Între timp se dedica studiului pasionat al Părinţilor Bisericii, şi îndeosebi al "prietenilor lui din secolul al IV-lea", care era "Atanasiu cu inimă regală", "maiestuosul Ambroziu", "gloriosul predicator" Crizostomul, asemănat cu "o zi de primăvară, luminoasă şi ploioasă, care reflecta şi strălucea de ploaie", şi Vasile, asemenea "unei zile de toamnă, calmă, blândă şi umbroasă, şi Grigore din Nazianz, o "vară plină, cu ore lungi de odihnă dulce, şi monotonia frântă de fulgere şi tunete".
"Întotdeauna amintirea Părinţilor - notează Denys Gorce - doarme în adâncul sufletului său, gata să retrăiască şi să se manifeste. Trecând pe la Milano, când mergea la Roma, (...) el se va simţi perfect at home în marele oraş patristic". Newman scrisese: "Acesta este locul cel mai minunat. (...) Milano prezintă amintiri mai mari decât Roma, cu istoria care-mi este familiară. Aici a fost sfântul Ambroziu, sfântul Augustin, sfânta Monica, sfântul Atanasiu".
Îi va declara lui Pusey: "Părinţii m-au făcut catolic (The Fathers made me a Catholic)" şi îi va cere Domnului "simţul sfinţilor Părinţi", aşa încât să spună ceea ce ei au spus şi să gândească ceea ce ei au gândit.
Pentru Newman, aceia au fost ani de căutare asiduă şi dureroasă şi de evaluare intelectuală pătrunzătoare şi riguroasă. Dar el îşi dădea seama că, pentru un "adevăr întreg" nu se mai putea mulţumi cu o "cale de mijloc", şi că Tracts ale lui - care îi provocau reacţii violente şi condamnări puternice - îl induceau la dezlipirea definitivă şi traumatică, de altfel înseninată se conştiinţă sigură. "Mişcarea de la Oxford", pe care el o provocase, ca o primăvară, maturiza în el adeziunea la Biserica Romei, deşi continua să poarte în inimă şi în amintire binele primit şi alipirea de tradiţiile valoroase păstrate în Biserica sa.
Newman intra, conform cuvintelor din constituţia apostolică Anglicanorum coetibus, în acea "unică Biserică a lui Cristos pe care în Simbol o mărturisim una, sfântă, catolică şi apostolică", ce "subzistă în Biserica Catolică guvernată de succesorul lui Petru şi de Episcopi în comuniune cu el".
Lui Newman nu-i va părea rău niciodată de pasul făcut. La treizeci de ani după convertire avea să destăinuiască: "Din anul 1845 n-am ezitat niciodată, nici măcar pentru o singură clipă, în convingerea că era obligaţia mea precisă să intru, aşa cum am făcut atunci, în această Biserică Catolică, pe care, în propria mea conştiinţă, am simţit că este divină".
Şi atunci când se şoptea că, dezamăgit de tratamentul care-i era rezervat în Biserica Catolică, ar avea intenţia să se întoarcă la Biserica Anglicană, el a dezminţit cu indignare acele voci: "N-am şovăit niciodată o clipă în încrederea mea în Biserica Catolică, de când am fost primit în sânul ei. Aş fi un imbecil perfect - pentru a folosi un termen moderat - dacă la bătrâneţea mea aş părăsi "ţara în care curge lapte şi miere", pentru cetatea confuziei şi pentru casa sclaviei".
(După L'Osservatore romano, 21 februarie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
