Conştiinţa Bisericii
Newman şi sensus fidelium
De Hermann Geissler
În 1859, John Henry Newman a publicat un articol intitulat "Despre consultarea credincioşilor în materie de doctrină". Deoarece astăzi se vorbeşte adesea despre sensus fidelium, făcând referinţă şi la fericitul Newman, nu pare superfluu să prezentăm pe scurt conţinutul acestui articol. Newman, bazându-se pe studiul aprofundat al Părinţilor, porneşte de la faptul că tradiţia apostolică este încredinţată întregii Biserici şi că toate organele şi componentele sale au o responsabilitate specifică pentru salvgardarea şi transmiterea sa. Tradiţia se manifestă diferit în funcţie de timpuri: "Uneori prin gura episcopatului, alteori prin învăţători, alteori prin popor, liturgii, rituri, ceremonii, dispute şi toate acele evenimente care sunt sub numele de istorie". Din acest fapt Newman conclude că "niciunul dintre canalele acelei tradiţii nu poate să fie neglijat", adăugând că "darul de a discerne, de a discrimina, de a defini şi de a promulga o parte a tradiţie se află numai în Eccelsia docens". Fiecare persoană este liberă să sublinieze cu emfază mai mare o parte sau alta din această afirmaţie. Newman la rândul său spune că este "personal înclinat să pună un accent puternic pe consensus fidelium".
Această viziune a fost de ajutor lui Newman pentru a rezolva câteva dificultăţi în privinţa chestiunii dezvoltării doctrinei creştine. De fapt, tradiţia Bisericii nu trebuie înţeleasă ca o transmitere mecanică a conţinuturilor credinţei, ci ca proces vital. Acest proces este verificabil din punct de vedere obiectiv prin mărturiile istorice. Însă tradiţia are şi o semnificaţie subiectivă: toţi membrii Bisericii, prin puterea Duhului Sfânt, sunt purtătorii ei. Deci, ansamblul credincioşilor constituie una dintre mărturiile faptului că există "tradiţia unei credinţe revelate" şi "consensus al lor prin istoria Bisericii este glasul Bisericii infailibile". De aceea consensul credincioşilor este în măsură să compenseze eventualele carenţe în mărturiile patristice despre fiecare punct al credinţei creştine.
Newman încearcă deci să explice cum consensul credincioşilor se raportează cu manifestarea tradiţiei Bisericii. Când vorbeşte despre "consultarea credincioşilor", nu vrea să spună că episcopii ar trebui să ceară sfatul credincioşilor laici înainte de a putea interveni cu autoritate într-o materie de doctrină. "A consulta" poate însemna şi a verifica o realitate de fapt: "Să luăm, de exemplu, expresia «a consulta un barometru» în materie de timp atmosferic: un barometru atestă pur şi simplu o situaţie de fapt". Numai în acest sens Newman vrea să vorbească despre consultarea credincioşilor: "Nu este îndoială că în acest caz nu li se cereau sfaturi, opinii şi evaluări, ci se voia numai să se constate o situaţie de fapt, adică se făcea recurs la credinţele lor ca la o mărturie a acelei tradiţii apostolice numai pe care se poate întemeia orice definiţie doctrinală". Însă consensul credincioşilor este mai mult decât o mărturie pentru tradiţia apostolică. Cu Johann Adam Möhler, mare teolog de la Tübingen, Newman descrie acest consens al credincioşilor şi pe "un soi de instinct" în sânul trupului Bisericii, care este rod al comuniunii credincioşilor cu Dumnezeu şi formează ca să spunem aşa "conştiinţa Bisericii" şi îi conduce pe credincioşi la îmbrăţişarea credinţei drepte.
Cu scopul de a ilustra relevanţa doctrinei despre consensul credincioşilor, Newman tratează după aceea pe larg despre timpul arianilor. Acea perioadă din secolul al IV-lea a fost "o epocă a marilor învăţători, ca sfinţii Atanasiu, Ilariu, cei doi Grigore, Vasile, Gură de Aur, Ambroziu, Ieronim, Augustin", dar "chiar în acea perioadă tradiţia divină încredinţată Bisericii infailibile a fost proclamată şi apărată mult mai mult de poporul lui Dumnezeu decât de episcopat". Făcând această afirmaţie, Newman explică faptul că nu vrea să nege "că cea mai mare parte dintre episcopi erau ortodocşi în credinţele lor intime, aşa cum... că au existat mulţi din cler şi s-au grupat cu credincioşii şi au acţionat ca punct al lor de referinţă şi de conducere. Cu atât mai puţin... că laicii au fost iniţiaţi la credinţă de către cler şi de către episcopi, de asemenea, ... că o largă parte a laicilor erau ignoranţi şi o altă parte au fost corupţi de predicatori ariani care ocupau sedii episcopale şi hirotoneau preoţi eretici". Însă teologul englez susţine "că în acel timp de mare confuzie teologică dogma dumnezeirii Domnului nostru a fost proclamată, apărată şi ocrotită, omeneşte vorbind, şi cu forţă mai mare de Ecclesia docta decât de Ecclesia docens". Newman confirmă afirmaţia sa cu o lungă listă de mărturii din timpul Părinţilor. Multe părţi ale Bisericii de atunci au căzut în erezia arianismului, mai ales pentru că un mare număr de păstori, şi sub presiunea crudă a împăraţilor ariani, s-au exprimat "în mod contradictoriu, unii împotriva altora, şi timp de circa şaizeci de ani după Niceea n-a existat nimic care să se poată asemăna cu o mărturie fermă, omogenă şi de neclintit; au existat concilii necredibile şi episcopi infideli; au existat slăbiciuni şi frici, devieri şi dezamăgiri, halucinaţii fără sfârşit şi fără speranţă care s-au răspândit în orice colţ al Bisericii catolice; cei puţini, relativ puţini, care au rămas fideli, au fost discreditaţi şi alungaţi în exil".
După aceea Newman prezintă o serie de mărturii care arată că "corpul credincioşilor a rămas fidel faţă de propriul botez" şi "l-a susţinut pe Atanasiu, Ilariu, Eusebiu de Vercelli şi alţi mari şi solitari mărturisitori, care fără de ei ar fi fost perdanţi". De exemplu, Vasile atestă: "Lucrurile au ajuns la acest punct: oamenii au părăsit casele lor de rugăciune şi se adună în deşerturi; viziune vrednică de milă; femei, copii, bătrâni şi bărbaţi altminteri bolnavi, trăind mizerabil sub cerul liber, între ploi torenţiale şi furtuni de zăpadă şi vânturi şi gerurile iernii, şi din nou vara sub un soare arzător. La asta se supun pentru că nu vor să aibă nimic în comun cu plămada rea ariană". Iliariu scrie astfel împăratului Constanţiu: "Nu numai cu cuvinte, ci cu lacrimi, noi te implorăm să salvezi Bisericile catolice de orice continuare a acestor ofense foarte dureroase şi de persecuţiile şi injuriile lor intolerabile actuale, pe care le îndură, lucru cu adevărat monstruos, realizat de fraţii noştri! Desigur clemenţa ta ar trebui să asculte glasul celor care strigă cu atâta zgomot: «Eu sunt un catolic, nu am nicio dorinţă să fiu un eretic»". Numeroase alte texte asemănătoare, scrise de Părinţi sau de scriitori ecleziastici, sunt prezentate pentru a arăta consensul credincioşilor în cele mai mari cetăţi ale creştinătăţii de atunci. Într-un timp de mare suferinţă în Biserică, simplii credincioşi au salvgardat şi transmis dogma dumnezeirii Domnului Isus.
Pe la sfârşitul articolului Newman vorbeşte despre timpurile sale, nelăsând îndoială cu privire la importanţa magisteriului ecleziastic, pe de o parte, şi la rolul credincioşilor, pe de altă parte. Consideră că realitatea din secolul al IV-lea nu este aceea care caracterizează toată istoria Bisericii, şi cu mult mai puţin timpurile în care el trăieşte. Cât priveşte la timpurile sale, el exprimă apreciere faţă de angajarea episcopilor: "Niciodată episcopatul creştinătăţii n-a fost aşa de respectuos faţă de Sfântul Scaun, niciodată aşa de autentic religios şi niciodată aşa de atent la îndeplinirea îndatoririlor sale, niciodată aşa de puţin dispus să schimbe cărţile de joc şi, în sfârşit, niciodată aşa de mai presus de orice tentaţie a sofismelor teologice". Newman este de părere că acest lucru explică motivul pentru care, în mintea multora, rolul credincioşilor a pierdut mare parte din relevanţa sa. Totuşi, conform convingerii sale, fiecare component al Bisericii "păstrează funcţiunile sale specifice şi niciuna dintre ele nu poate să fie neglijată fără a compromite armonia generală. Chiar dacă în materie de credinţă laicatul este numai reflexia şi ecoul clerului, totuşi în pastorum et fidelium conspiratio există ceva care nu se identifică numai cu păstorii". Newman încheie articolul amintind bucuria credincioşilor pentru definirea dogmei Mariei Născătoare de Dumnezeu la Conciliul din Efes (431) şi spunând că "Ecclesia docens este mai fericită când are în jurul său aceşti susţinători entuziaşti decât atunci când îi scoate afară pe credincioşi de la studiul doctrinei divine şi de la sintonia cu divinele sale contemplaţii şi cere de la ei o fides simplă în cuvântul său, acesta fiind un lucru care în clasele culte ajunge să devină indiferenţă iar în cele umile superstiţie".
(După L'Osservatore Romano, 5 august 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
