Colocviu cu părintele Prosper Grech care va fi creat cardinal la următorul Consistoriu
De Nicola Gori
A simţit vocaţia augustiniană când încă era tânăr licean la Malta. Când a venit războiul a trebuit să presteze serviciu militar în artileria antiaeriană, însă acest lucru nu l-a împiedicat să încoroneze acel vis şi să cultive pasiunea sa faţă de studiul Sfintei Scripturi, în care astăzi este unul dintre specialiştii indiscutabili. Împreună cu priorul general de atunci, Agostino Trapč, în anul 1969 a întemeiat Institutul Patristic "Augustinianum", al cărui prim preşedinte a fost el, lucrând şi drept consultant al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în anii în care era prefect Joseph Ratzinger. Este părintele Prosper Grech, călugăr din ordinul sfântului Augustin, care va fi creat cardinal la Consistoriul din 18 februarie. În ajunul hirotonirii episcopale - care îi va fi conferită miercuri 8 februarie în concatedrala "Sfântul Ioan" în Malta - părintele Grech, în acest interviu acordat ziarului nostru, reparcurge etapele vieţii sale şi ale carierei sale de academician şi de studios.
Cum s-a născut vocaţia dumneavoastră augustiniană?
Încă de copil simţeam ceva: probabil o chemare, nu bine definită, la chemarea călugărească. Apoi am mers la şcoală şi am obţinut licenţa liceală. Când a venit războiul, împreună cu mama mea a trebuit să mergem la tatăl meu la Alexandria în Egipt, unde avea serviciul. Dar au început bombardamentele grele asupra Maltei şi nu am putut să plecăm. Atunci m-am înscris la facultatea de medicină de la Universitatea din Malta, însă experienţă a durat numai puţine luni. Îmi amintesc că la universitate eram jumătate studenţi şi jumătate soldaţi. Eu eram în artileria antiaeriană şi mergeam la cursuri în ţinută de soldat. Desigur, războiul te face să te gândeşte la multe lucruri: astfel am reflectat asupra vocaţiei mele, pe care deja o simţeam de mic copil. Vărul meu era augustinian. I-am deschis inima mea. Şi astfel el a vorbit cu provincialul. În anul 1943 am fost primit în ordin. Atunci a început viaţa mea augustiniană şi trebuie să spun că nu mi-a părut rău niciodată că am îmbrăţişat-o. Am făcut deci noviciatul şi cei doi ani de filozofie la Rabat în Malta, în timp ce pentru teologie, în anul 1946, am fost trimis de provincial la Roma. Am frecventat cei patru ani la Colegiul internaţional "Sfânta Monica" şi anul suplimentar la Universitatea Pontificală Gregoriană pentru licenţă. În sfârşit, după teza mea, m-am înscris la Institutul Pontifical Biblic, unde am obţinut licenţa şi doctoratul.
Cum s-a născut ideea de a întemeia Institutul Patristic "Augustinianum"?
La sfârşitul anilor Şaizeci, la Colegiul internaţional "Sfânta Monica" era augustinianul Antonio Casamassa. Era un mare patrolog şi un vestit profesor. În acel timp eu eram la Institutul Pontifical Biblic. Vorbind cu părintele Agostino Trapč, care era pe atunci asistent al priorului general al ordinului, l-am întrebat dacă nu era cazul să se deschidă un institut patristic, după stilul institutului biblic şi al celui oriental. Părintele Trapč mi-a răspuns că aceea a fost mereu ideea sa. Aşa s-a născut proiectul. Atunci când Trapč a fost ales prior general, eu eram secretarul monseniorului Petrus Canisius Jean van Lierde, vicar general al Sanctităţii Sale pentru Cetatea Vaticanului. Noul prior general m-a chemat şi am început să realizăm proiectul. Data oficială de înfiinţare este 14 februarie 1969. La 25 iulie 1969, Congregaţia pentru Educaţia Catolică a dat un decret pentru recunoaşterea canonică. Îndatoririle specifice prefixate erau acelea de a oferi o specializare în studiul Părinţilor Bisericii, pentru că s-a simţit din mai multe părţi o astfel de lipsă. În pofida indicaţiilor Conciliului al II-lea din Vatican, Părinţii Bisericii era încă puţin cunoscuţi, pentru că studiile se concentrau pe Sfânta Scriptură şi pe teologia contemporană. În realitate, pentru a face o teologie serioasă nu se poate porni direct de la teologia din secolul al XX-lea fără a lua în considerare teologia din primele secole, altminteri se riscă să se piardă din vedere Tradiţia. Părinţii sunt martori ai credinţei Bisericii primare, care era mai aproape de apostoli. Studiul lor era esenţial. În afară de asta, este un studiu foarte interesant, pentru că nu este vorba numai de filologie, ci şi de istoria Bisericii din primele secole, de sociologie, de filozofie şi de arheologie. Deci este important să se studieze Părinţii Bisericii, pentru că exemplul lor, tradus în termeni moderni, poate să ofere şi o hermeneutică specifică de aplicat la timpurile noastre. De fapt, şi astăzi trăim într-o lume destul de îndepărtată de creştinism. Şi nu că problemele actuale ar fi atât de diferite de cele de atunci.
Dumneavoastră aţi fost membru al comisiei pregătitoare a constituţiei apostolice Sapientia Christiana, despre normativa universităţilor şi facultăţilor ecleziastice. De ce anume v-aţi ocupat?
Am fost în comisie şi, împreună cu cardinalul José Saraiva Martins, m-am ocupat îndeosebi de secţiunea despre studii. În această privinţă, cred că acest document astăzi are nevoie de un pic de revizuire. Studiile au fost structurate aşa cum se face de obicei: filozofia, teologia şi apoi măcar doi ani de specializare teologică. Însă, actualmente se simte un pic necesitatea de a da mai mult spaţiu filozofiei, chiar şi pentru cei care vin din institutele de specializare şi de pregătire. Asta pentru că suntem înconjuraţi de gândirea slabă, deci de multe ori lipsită de o solidă bază metafizică. Lucru care este în schimb de extremă necesitate pentru reflecţia teologică. Apoi, în unele seminarii teologia generică nu este studiată corespunzător. Atunci când un student ajunge în institutul nostru fără bacalaureatul teologic, trebuie să dea un examen de admitere la licenţă în teologie generică. În cei doi sau trei ani de specializare, chiar indirect se consolidează această pregătire teologică. Însă cred că o bună revizuire este necesară, şi pentru a adapta constituţia la problemele care se referă astăzi îndeosebi la unele ţări. Considerăm că între timp au apărut diferite teologii şi hermeneutici - ca aceea a eliberării şi aceea feministă - care pot să fie şi interesante din punct de vedere al reflecţiei teologice: rămâne faptul că nucleul problemei este teologia pe care am putea-o numi "clasică", împreună cu diferitele sale capitole care pot să fie aplicate şi la probleme sociale. Lucrul fundamental este că dacă nu se face teologia perennis, aşa cum se spune, este puţin material fie pentru specializări, fie pentru pastoraţie.
Ca specialist în ştiinţe biblice aţi avut ocazia de a discuta cu Joseph Ratzinger despre hermeneutică?
Cardinalul Ratzinger a fost mereu preocupat de problema lui Isus istoric şi de problema demitizării ridicată de Rudolf Karl Bultmann. Filozoful afirmă că ceea ce noi numim supranatural este un mit comun din primul şi din al doilea secol. Şi trebuie să fie interpretat în lumina filozofiei existenţialiste. Acest lucru îl preocupa mult pe cardinalul Ratzinger.
Ce vă amintiţi mai mult din colaborarea dumneavoastră cu prefectul de atunci al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei?
Personal nu e că îl întâlneam în fiecare zi pe cardinalul Ratzinger. Cel care prezida consultările noastre de teologie era aproape întotdeauna secretarul dicasterului, chiar dacă uneori eram chemat personal de el. Prima impresie pe care am avut-o şi pe care am menţinut-o mereu este că e vorba de un om distins, inteligent, cult, educat şi respectuos. Am fost numit consultant în anul 1984. Atunci când am ajuns în Congregaţie nu aveam un sector specific. Fiind un biblist şi nu un specialist în patristică, mi-a fost încredinţată misiunea de a răspunde la obiecţii din punct de vedere biblic. În dicaster ajung probleme juridice care trebuie rezolvate şi cărţi care trebuie examinate. Îmi amintesc că tocmai când am început slujirea mea în Congregaţie, m-am simţit ca în primul an de teologie: trebuia să studiez din nou totul. Din fericire, atunci când apar anumite probleme, există deja experţi foarte buni care dau o părere. Apoi intervenim noi şi dăm o evaluare şi cu privire la autoritatea ştiinţifică a părerii experţilor. Votul teologilor este numai un vot consultativ, pentru că este apoi consultarea specială a cardinalilor şi a episcopilor: votul lor este decisiv şi este cel care este prezentat Papei pentru confirmare.
Vă amintiţi de vreun episod deosebit din colaborarea dumneavoastră cu cardinalul Ratzinger?
Odată m-a chemat pentru a-mi încredinţa rolul de vizitator apostolic pentru seminariile din India. În acel timp, mulţi teologi indieni considerau teologia noastră tradiţională aproape ca o teologie colonizatoare, care venea din Occident şi care trebuia să fie impusă şi Orientului. Este adevărat că indienii, îndeosebi în gândirea hindusă, au o filozofie foarte avansată, probabil şi mult mai veche decât cea scolastică. Anumite probleme tratate în scolastică, şi chiar şi în cea greacă, au fost anticipate într-un fel în cea hindusă. Această filozofie foarte bogată poate să fie folosită în slujba teologiei, aşa cum au făcut Părinţii Bisericii folosind filozofia greacă pentru a îmbogăţi teologia. Desigur, atunci când se începe jocul cu cuvintele apar problemele. De exemplu, s-a întâmplat cu termenul unique aplicat lui Cristos sau la categoria de avatar apropiată de întrupare. În afară de asta, unii teologi au început să spună că creştinismul este aproape un optional, făcând de fapt o relativizare a religiei. Este vorba de o poziţie care şi astăzi persistă, chiar dacă în forme mult mai puţin accentuate. Indienii sunt desigur liberi şi trebuie încurajaţi să dezvolte o teologie catolică înculturată în gândirea din India. Dar trebuie subliniat faptul unic şi veşnic al revelaţiei lui Dumnezeu în Isus Cristos.
Există vreun titlu printre operele dumneavoastră care vă este deosebit de drag?
Am publicat odată primul volum din istoria teologiei îngrijit de benedictinul Basil Studer şi de augustinianul Angelo di Berardino, o operă nu atât despre conţinutul istorico-teologic, ci despre metodologie. Îmi amintesc că am scris un articol lung despre modul în care s-a dezvoltat teologia Noului Testament, adică despre dinamica teologică a gândirii autorilor Noului Testament însuşi. Un alt articol care mi-a rămas întipărit este cel scris despre Petru pentru Enciclopedia Papilor editată de Institutul Enciclopediei Italiene Treccani. Prima mea publicaţie este din 1964 şi este dedicată ideilor teologice fundamentale din Noul Testament. M-am gândit să închei acest parcurs cu o altă sinteză a spiritualităţii Noului Testament, care a fost publicată în engleză de Eerdmans şi care se traduce în italiană de editura Paideia.
Dumneavoastră sunteţi membru al Asociaţiei patristice internaţionale. De ce anume vă ocupaţi?
Asociaţia patristică internaţională ţine în fiecare an un congres la Oxford, la care participă mii de înscrişi. Institutul nostru este mereu reprezentat la aceste conferinţe fie de călugări, fie de laici şi laice. Eu, care nu sunt un patrolog prin formare, mi-am ales domeniul care îmi plăcea mai mult, adică tranziţia dintre timpurile Noului Testament şi timpurile Părinţilor de la începuturile primului, al doilea şi al treilea secol. A trebuit să încep să studiez din nou aproape tot, dar puţin câte puţin m-am interesat mult de materia asta. Trebuie să spun că am învăţat şi din tezele de licenţă pe care le scriu studenţii noştri şi din lucrările de doctorat, precum şi din dialogul dintre colegii mei profesori şi studenţi.
Şi în Comisia Pontificală Biblică?
Comisia Pontificală Biblică formulează un document despre o materie specifică. Eu am intrat când Comisia studia problema raportului dintre Biblie şi morală. Fiecăruia dintre noi s-a cerut să contribuie cu un capitol la acest studiu. Astfel, puţin câte puţin a fost completat documentul. Mie mi-a revenit misiunea să traduc documentul din italiană în engleză: misiune dificilă deoarece nu este uşor să unifici douăzeci de contribuţii în stiluri diferite. Acum Comisia se interesează de inspiraţia şi de adevărul Sfintei Scripturi, temă care este foarte îndrăgită de Papa. Am pregătit contribuţia mea, dar nu ştiu dacă, fiind cardinal, voi putea continua să lucrez în Comisie.
(După L'Osservatore romano, 8 februarie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
