În omilia arhiepiscopului ambrozian trăsăturile unei mari moşteniri
"Voi sunteţi cei care aţi rămas cu mine în încercările mele. Şi eu rânduiesc pentru voi o împărăţie, aşa cum Tatăl a rânduit pentru mine" (Lc 22,28-29). Lunga viaţă a cardinalului Martini este oglindă transparentă a acestei perseverenţe, chiar şi în încercarea bolii şi a morţii. Şi acum Isus îl asigură pe el şi pe noi împreună cu el: "Eu fac cu tine, aşa cum Tatăl a făcut cu mine". Pentru el este pregătită o împărăţie ca aceea pe care Tatăl a dispus-o pentru Fiul său, Cel Iubit. Faptul că nu este un loc fizic, după măsura noastră, nu ne autorizează să reducem paradisul la o fabulă. Cardinalul Martini, care a vestit şi a studiat Învierea, a subliniat asta de mai multe ori. Cu cuvinte pe cât de simple pe atât de puternice, sfântul Paul îi percepe natura atunci când scrie: "Vom fi pentru totdeauna cu Domnul" (1Tes 4,17). Cardinalul nostru Carlo Maria, atât de iubit, nu s-a risipit deci într-un cer îndepărtat şi inaccesibil. El, intrând în împărăţie, este părtaş de puterea lui Cristos asupra morţii şi intră în comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Pentru aceasta, într-un anumit adevărat sens, se poate spune despre el ceea ce Benedict al XVI-lea a scris despre Isus înălţat la Tatăl: "Plecarea sa este în acelaşi timp o venire, un nou mod de apropiere de noi toţi" (cf. J. Ratzinger, Isus din Nazaret, 2, 315).
Preaiubiţilor, suntem convocaţi aici de figura impunătoare a acestui om al Bisericii, pentru a-i exprima recunoştinţa noastră emoţionată. În aceste zile, un lung şir de credincioşi şi necredincioşi au fost prezenţi aici.
Dragă Părinte, noi acum, cu cei mulţi care ne urmăresc prin intermediul mijloacelor de comunicare, îţi facem coroană. Şi facem asta pentru că în lumina Celui Înviat, garant al destinului tău împlinit, ştim unde eşti. Eşti în viaţa deplină, eşti cu noi. Aceasta este speranţa noastră sigură. Nu suntem aici pentru trecutul tău, ci pentru prezentul tău şi pentru viitorul nostru.
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46). Întrebarea teribilă a lui Isus pe cruce este în realitate rugăciune imploratoare. Abandonare extremă în planul Tatălui. Şi care este acest plan? Ca Răstignitul să încorporeze în Sine toată durerea oamenilor. Fiul lui Dumnezeu a asumat totul din om, în afară de păcat, până acolo încât dramatica sa invocaţie finală îmbrăţişează strigătul umane de oroare în faţa morţii pentru a o potoli.
La moartea lui Isus se potriveşte bine rugăciunea poetului Rilke: "Dă, o, Doamne, fiecăruia moartea sa. Moartea care a înflorit din acea viaţă, în care fiecare a iubit, a gândit, a suferit" (R. M. Rilke, Das Buch von der Armut und vom Tode, Das Stundenbuch 1903). Cine moare în Domnul, cu Domnul este destinat să învie. Pentru aceasta moartea sa este o înflorire. Moartea cardinalului a fost cu adevărat personală pentru că este destinată la învierea sa personală, inconfundabilă, la modul său personal de a fi mereu cu Domnul şi în El cu noi toţi.
Nimic şi nimeni nu ne poate smulge acest adevăr mângâietor. Nici măcar obiecţia dură, sarcastică a lui Adorno care lichidează rugăciunea lui Rilke drept "o mizerabilă înşelăciune cu care se încearcă să se ascundă faptul că oamenii, de acum, crapă şi gata" (T. W. Adorno, Minima moralia, Einaudi, Torino 1988, 284). Pentru a dezminţi aceasta este manifestaţia impunătoare de afect şi de credinţă din aceste zile faţă de arhiepiscop.
Cardinalul Martini nu ne-a lăsat un testament spiritual, în sensul explicit al cuvântului. Moştenirea sa este în întregime în viaţa sa şi în magisteriul său şi noi va trebui să continuăm să luăm din ea îndelung. Însă a ales fraza pe care s-o scrie pe mormântul său, luată din Psalmul 119 (118): "Cuvântul tău este făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele". În felul acesta, el însuşi ne-a dat cheia pentru a interpreta existenţa sa şi slujirea sa.
"Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară" (In 6,37). Lumina Cuvântului lui Dumnezeu, pe urma Conciliului al II-le din Vatican, din belşug răspândită de cardinal asupra tuturor bărbaţilor şi femeilor, nu numai din ţinutul ambrozian, este darul prin care Isus îl primeşte pe oricine care decide să-L urmeze. Pentru că - adaugă Evanghelia lui Ioan - voinţa Tatălui este ca El să nu piardă pe nimeni, ci să-l învie în ziua de pe urmă (cf. In 6,39). Dumnezeu este cu adevărat aproape de fiecare om, oricare ar fi situaţia în care se află, poziţia inimii sale, orientarea raţiunii sale, energia acţiunii sale. Însă trebuie în mod definitiv să depăşim o atitudine foarte răspândită cu privire la darul credinţei. Părintele nostru Ambroziu, cu privire la psalmul ales de cardinal, afirmă: "Cu siguranţă acea lumină adevărată străluceşte pentru toţi. Însă dacă unul va fi închis ferestrele, se va priva de la sine însuşi de lumina veşnică. Aşadar, dacă tu închizi uşa minţii tale, îl închizi afară şi pe Cristos. Deşi poate să intre, cu toate acestea nu vrea să intre în mod forţat, nu vrea să constrângă pe cel care nu vrea... Cei care-l doresc, primesc claritatea strălucirii veşnice pe care nici o noapte nu reuşeşte s-o altereze" (Ambroziu, Comentariu la Psalmul 118, nr. 12.13-14: CSEL 62, 258-259).
A-l încredinţa Tatălui pe acest iubit păstor înseamnă a asuma până la capăt responsabilitatea de a crede şi de a mărturisi binele credinţei tuturor. Ne cere să devenim, cu el, cerşetori ai lui Cristos. În mod dureros conştienţi că purtăm comoara credinţei noastre în vase de lut, strigăm către Domnul: "Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!" (Mc 9,24).
Aceasta este marea moştenire a cardinalului: cu adevărat el se străduia pentru a nu pierde pe nimeni şi nimic (cf. In 6,39). El, care trăia în mod euharistic în credinţa învierii, a căutat mereu să îmbrăţişeze omul întreg şi pe toţi oamenii. A putut face asta tocmai pentru că era bine înrădăcinat în certitudinea neclintită că Isus Cristos, prin moartea şi învierea Sa, este oferit veşnic libertăţii fiecăruia.
Astăzi Biserica celebrează comemorarea sfântului papă Grigore cel Mare. Din celebra sa operă Regula pastorală, cardinalul Martini a luat motoul său episcopal: "Pro veritate adversa diligere", din iubirea faţă de adevăr, a îmbrăţişa adversităţile (II, 3, 3). În această alegere străluceşte spiritul ignaţian al cardinalului Martini: tensiunea spre discernământ şi spre purificare, drept condiţii ascetice pentru a-i face spaţiu lui Dumnezeu şi pentru a învăţa acea dezlipire care singura garantează posesia autentică, adică adevăratul bine ale persoanelor şi lucrurilor. Astfel, păstorul pe care acum îl încredinţăm Tatălui a iubit poporul său dedicându-se până la sfârşit. Şi eu am putut să beneficiez de ajutorul său până la ultimul colocviu afectuos, cu o săptămână înainte de moartea sa. În atitudinea mântuitoare, pe deplin pastorală, a slujirii sale el a rezervat competenţa scripturistică, atenţia faţă de realitatea contemporană, disponibilitatea faţă de primirea tuturor, sensibilitatea ecumenică şi dialogul interreligios, îngrijirea faţă de cei săraci şi de cei mai nevoiaşi, căutarea de căi de reconciliere pentru binele Bisericii şi al societăţii civile. În Biserică, diversităţile de temperament şi de sensibilitate, ca diferitele lecturi ale urgenţelor timpului, exprimă legea comuniunii: pluriformitatea în unitate. Această lege provine dintr-o atitudine augustiniană foarte îndrăgită de cardinal: cine l-a găsit pe Cristos, tocmai pentru că este sigur de prezenţa Sa, continuă, nestăpânit, să caute.
Acum să ne însuşim din toată inima rugăciunea de la prefaţa acestei liturgii solemne: "Este dorinţa noastră vie ca slujitorul tău Carlo Maria să fie numărat în împărăţia cerească printre sfinţii păstori ai turmei tale şi să poată obţine răsplata celor cu care a împărtăşit în mod fidel trudele aceleiaşi misiuni". Ne gândim la lanţul lung al arhiepiscopilor noştri, mai ales la sfântul Ambroziu şi la sfântul Carol.
Dragă arhiepiscop Carlo Maria, Sfânta Fecioară, Cea Ridicată la Cer, cu îngerii şi sfinţii care se află în domul nostru, să te însoţească la ţinta pe care atât de mult ai dorit-o: să vezi pe Dumnezeu faţă în faţă. Amin.
(După L'Osservatore romano, 4 septembrie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
