(Bazilica Vaticană, altarul catedrei, luni, 4 noiembrie 2013)
În climatul spiritual al lunii noiembrie marcat de amintirea credincioşilor răposaţi, îi amintim pe fraţii cardinali şi episcopi din toată lumea care s-au întors la casa Tatălui în timpul acestui ultim an. În timp ce oferim pentru fiecare dintre ei această sfântă Euharistie, îi cerem Domnului să le ofere răsplata cerească promisă slujitorilor buni şi credincioşi.
Am ascultat cuvintele sfântului Paul: "Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,38-39).
Apostolul prezintă iubirea lui Dumnezeu ca motivul cel mai profund, invincibil, al încrederii şi speranţei creştine. El prezintă forţele contrare şi misterioase care pot ameninţa drumul credinţei. Dar imediat afirmă cu siguranţă că dacă şi toată existenţa noastră este înconjurată de ameninţări, nimic nu va putea să ne despartă vreodată de iubirea pe care Cristos însuşi a meritat-o pentru noi, dăruindu-se total. Chiar şi puterile demoniace, ostile omului, se opresc neputincioase în faţa intimei uniri de iubire dintre Isus şi cel care-l primeşte cu credinţă. Această realitate a iubirii fidele pe care Dumnezeu o are faţă de fiecare dintre noi ne ajută să înfruntăm cu seninătate şi putere drumul de fiecare zi, care uneori este vioi, în schimb uneori este lent şi obositor.
Numai păcatul omului poate întrerupe această legătură; dar şi în acest caz Dumnezeu îl va căuta mereu, va merge după el pentru a restabili cu el o unire care durează chiar şi după moarte, ba chiar o unire care la întâlnirea finală cu Tatăl ajunge la apogeul său. Această certitudine conferă un sens nou şi deplin vieţii pământeşti şi ne deschide la speranţa pentru viaţa de dincolo de moarte.
De fapt, de fiecare dată când ne aflăm în faţa morţii unei persoane dragi sau pe care am cunoscut-o bine, apare în noi întrebarea: "Ce va fi cu viaţa sa, cu munca sa, cu slujirea sa în Biserică?". Cartea Înţelepciunii ne-a răspuns: ei sunt în mâinile lui Dumnezeu! Mâna este semn de primire şi de ocrotire, este semn al unui raport personal de respect şi de fidelitate: a da mâna, a strânge mâna. Iată, aceşti păstori zeloşi care şi-au dedicat viaţa lor slujirii lui Dumnezeu şi fraţilor sunt în mâinile lui Dumnezeu. Totul din ei este bine păstrat şi nu va fi corodat de moarte. Sunt în mâinile lui Dumnezeu toate zilele lor împletite din bucurii şi din suferinţe, din speranţe şi din trude, din fidelitate faţă de evanghelie şi din pasiune pentru mântuirea spirituală şi materială a turmei încredinţate lor.
Chiar şi păcatele, păcatele noastre sunt în mâna lui Dumnezeu; acele mâini sunt milostive, mâini "rănite" de iubire. Nu întâmplător Isus a voit să păstreze rănile la mâinile sale pentru a ne face să simţim milostivirea sa. Şi aceasta este forţa noastră, speranţa noastră.
Această realitate, plină de speranţă, este perspectiva învierii finale, a vieţii veşnice, la care sunt destinaţi "drepţii", cei care primesc cuvântul lui Dumnezeu şi sunt docili faţă de Duhul său.
Vrem să-i amintim astfel pe fraţii noştri cardinali şi episcopi răposaţi. Oameni dedicaţi vocaţiei lor şi slujirii lor aduse Bisericii, pe care au iubit-o aşa cum este iubită o mireasă. În rugăciune îi încredinţăm milostivirii Domnului, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria şi a sfântului Iosif, pentru ca să-i primească în împărăţia sa de lumină şi de pace, acolo unde trăiesc veşnic drepţii şi cei care au fost martori fideli ai evangheliei. Şi în această rugăciune ne rugăm şi pentru noi, ca Domnul să ne pregătească pentru această întâlnire. Nu ştim data, însă întâlnirea va fi.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
