De Nicola Gori
Devenim sfinţi în cotidian, la orice vârstă, în orice condiţie socială ne-am afla. Fără distincţie între bărbat şi femeie, nici de limbă sau rasă. Fantezia carităţii ne face sfinţi şi exprimă lumii un orizont nelimitat la momentul prezent. Un semn al acestei realităţi universale este reprezentat de cei noi sfinţi pe care papa Francisc i-a canonizat, duminică, 13 octombrie 2019, în Piaţa "Sfântul Petru". Este vorba de patru femei şi un bărbat: un cardinal, trei călugăriţe şi o laică ce s-au consacrat lui Dumnezeu în ambientele lor familiale. Vorbeşte despre asta, în acest interviu la L'Osservatore Romano, cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor.
Este momentul sfinţeniei la feminin?
În paradis nu există "contingente", pentru că sfinţenia este vocaţia universală, pentru toţi şi pentru fiecare. Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia Lumen gentium, a amintit că în ierarhia sfinţeniei tocmai femeia, Maria din Nazaret, este figură a Bisericii şi îi precedă pe toţi pe calea spre sfinţenie. În istoria Bisericii, încă de la începuturi erau - alături de bărbaţi - numeroase femei care au avut parte activă şi importantă în viaţa Bisericii primare, aşa cum scria papa Wojtyła în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem despre demnitatea şi vocaţia femeii, "prin propriile carisme şi slujirea lor multiformă". Această bogăţie de carisme şi slujiri la "feminin" continuă să se arate şi în zilele noastre, scria tot pontiful polonez în Mulieris dignitatem, prin "mărturia numeroaselor femei care realizează vocaţia lor la sfinţenie. Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin, dar sunt şi un model pentru toţi creştinii.
Toate cele patru figuri feminine s-au remarcat prin slujirea faţă de aproapele. Care este rolul femeilor în caritate?
Este acela, sintetizat în mod eficace de sfântul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa despre femeie: "Demnitatea femeii este măsurată de ordinea iubirii, care este în mod esenţial ordine de dreptate şi de caritate"; slujirea neobosită şi curajoasă a acestor noi sfinte se explică prin "primatul iubirii" exprimat de sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni: "cea mai mare este iubirea". Desigur toţi, bărbaţi şi femei, am fost aleşi, în Isus, pentru a fi sfinţi în caritate, şi în fond sfinţenia nu este altceva decât caritatea trăită, însă femeia care exprimă "geniul" său în plinătate - ca noile sfinte sau ca maica Tereza de Calcutta - se arată cu adevărat model inegalabil în arta de a iubi. Dacă, în vreun fel, aptitudinea masculină este pentru muncă şi pentru a face lucrurile, cea feminină este să aibă sensibilitate deosebită faţă de persoane, desigur fără a absolutiza deosebirea! În familie şi în societate sunt necesare rolurile şi carismele tuturor, bărbaţi şi femei, dar dacă se poate spune ceva exemplar despre femeie, este capacitatea de a primi, de a ocroti, de a ierta, de a mângâia; şi acesta este propriu gestului de caritate faţă de cel mai nevoiaş, cel mic, cel bolnav, cel exclus, oricine ar fi ei.
Printre noii sfinţi este apoi cardinalul John Henry Newman. Ca preot anglican a fost printre promotorii Mişcării de la Oxford pentru apropierea de Biserica din Roma. Exemplul său poate să fie o punte pentru dialogul ecumenic?
Ca slujitor al Bisericii anglicane, el a avut funcţia îngrijirii pastorale a studenţilor universitari. În cadrul acestei activităţi a întemeiat Mişcarea de la Oxford. Ca păstor şi teolog a menţinut poziţii echilibrate, aşa încât să fie considerat cel mai distins exponent al poziţiei anglicane mai apropiate de Biserica catolică, în care, după reflecţie atentă şi graţie şi studiilor aprofundate asupra originilor creştinismului, a cerut să fie primit. După aceea mereu a căutat şi a găsit răspunsurile la întrebările sale profunde despre Biserica lui Cristos. Este motivul pentru care, pe mormântul său a voit să fie scris numai numele său şi sinteza existenţei sale: Ex umbris et imaginibus in Veritatem, "De la umbre şi de la figuri la Adevăr". Cu adevărat Newman a fost om al dialogului, căutător pasionat al lui Dumnezeu, însă echilibrat şi respectuos; mare teolog şi studios al părinţilor Bisericii, dar mereu în căutarea unui punct de întâlnire. O recunoaştere, aceasta, venită chiar de la anglicani. Rowan Williams, fost primat anglican, mult timp profesor la Cambridge a spus: "şi anglicanii au motiv să mulţumească pentru recunoaşterea dată lui Newman", văzându-l ca "o punte între Biserica catolică şi Biserica de Anglia şi un campion al ecumenismului receptiv, care cere fiecărei tradiţii creştine să se întrebe ce anume poate să înveţe de la celelalte denominaţiuni".
Ce importanţă are Newman pentru Biserica universală?
"Newman este un mare dar pentru Biserica universală"; sunt cuvintele postulatorului general al Oratoriului sfântului Filip Neri. Acest lucru este adevărat nu numai pentru că este aşa fiecare sfânt, ci pentru că Newman are o notă specifică de atenţie faţă de sfinţenia zilnică, a lucrurilor mici, a gesturilor simple, posibilă tuturor. Este celebru dialogul cu un copil care a întrebat: "Cine este mai mare: un cardinal sau un sfânt?". Răspunsul a fost: "Vezi, micuţul meu, un cardinal aparţine pământului, este pământesc; un sfânt aparţine cerului, este ceresc". Importanţa şi actualitatea acestei figuri de sfânt se află în conjugarea credinţei şi raţiunii umane, în pofida dificultăţilor, primatul conştiinţei cu ascultarea faţă de adevăr. Este desigur un drum plin de riscuri şi obstacole, dar putem să-l parcurgem, şi cu ajutorul acestui nou sfânt, trecând "de la umbre şi de la figuri la Adevăr".
Maica Vannini a fost fondatoarea Fiicelor Sfântului Camil, institut călugăresc feminin spitalicesc. Care este rolul femeii într-un domeniu aşa de delicat cum este slujirea faţă de bolnavi?
Carisma operei maicii Giuseppina Vannina, fondatoare a congregaţiei Fiicele Sfântului Camil, după mai mult de un secol, este încă vie şi actuală. În slujirea faţă de bolnavi şi mai în general faţă de persoanele aflate în nevoie, rolul femeii este foarte special şi deosebit de preţios, nu numai pentru a alina suferinţele, a da apropiere şi întărire, ci şi pentru a fi mărturie şi prezenţă iubitoare a "Bisericii-sân de milostivire". Aşa s-a exprimat papa Francisc la omilia din ajunul de Rusalii de anul acesta: "Cât de mult aş vrea ca oamenii care locuiesc la Roma să recunoască Biserica, să ne recunoască pentru acest mai mult de milostivire - nu pentru alte lucruri -, pentru acest mai mult de umanitate şi de duioşie, de care este atâta nevoie!". Acesta este mandatul lăsat de Maica Vannini pentru fiicele sale: "Aveţi grijă de săracii bolnavi cu aceeaşi iubire, aşa cum obişnuieşte o mamă iubitoare să se îngrijească de unicul său copil bolnav". Cred că este greu măsurabilă cantitatea şi calitatea miilor de servicii făcute de femei, nu numai consacrate, faţă de bolnavi, umanizând îngrijirea. Fiicele Sfântului Camil au un moto semnificativ pentru spitalul lor roman: "Ştiinţă nouă, caritate veche". O mare cruce roşie este cusută pe haina acestor surori, semn a ceea ce Maica Vannini repeta adesea: "Caritatea să fie uniforma voastră". Este valabil pentru Fiicele Sfântului Camil, dar şi pentru fiecare femeie aflată în slujirea faţă de bolnavi.
Maica Mankidian a fost fondatoarea congregaţiei Surorile Sfintei Familii în statul indian Kerala, în sânul Bisericii siro-malabareze. Exemplul său poate folosi pentru dialogul interreligios?
Dialogul interreligios al sorei Maria Teresa Chiramel Mankidiyan se află în viaţa sa dedicată în întregime slujirii săracilor şi bolnavilor din orice castă şi religie, fără nicio distincţie. Şi în ea se întâlneşte o asemănare cu maica Tereza de Calcutta tocmai datorită slujirii faţă de cei săraci, cei bolnavi, cei marginalizaţi, cei muribunzi; ambele au trăit virtutea carităţii în mod eroic, deşi erau ambele nişte adevărate mistice. Viaţa maicii Mankidiyan a fost plină de pocăinţă, rugăciune şi post şi congregaţia întemeiată de ea are astăzi circa două mii de surori şi 200 de novice. Ordinul gestionează şcoli, spitale, şcoli de infirmerie, licee, adăposturi, case pentru suferinzi mentali şi fizici, centre sociale şi clinici homeopatice. Dialogul interreligios cel mai eficace este acesta al vieţii şi al mărturiei operelor, pentru toţi, fără nicio excepţie.
Lopes Pontes din congregaţia Surorile Misionare ale Neprihănitei Zămisliri a Născătoarei de Dumnezeu, este amintită pentru operele sale de caritate în favoarea nevoiaşilor din oraşul brazilian Bahia. Ce mesaj adresează lumii de astăzi?
La moartea sa a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru Pace; a fost declarată "femeia cea mai admirabilă din Brazilia" de un cotidian din Sao Paolo şi "personalitatea religioasă cea mai influentă din Brazilia în secolul al XX-lea" de o altă revistă. Şi totuşi a început îngrijindu-se de cei mai săraci în coteţul găinilor de la conventul său. Este numită şi "maica Tereza braziliană". Sora Dulce s-a angajat profund şi în instruirea muncitorilor, dar mai ales în asistenţa şi îngrijirea celor din urmă şi-a desfăşurat slujirea sa generoasă. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, ultimii ani ai vieţii sale au fost marcaţi de boală şi de atâta suferinţe. Când în octombrie 1991 Ioan Paul al II-lea a mers la Bahia şi a voit s-o viziteze, de mai multe ori a spus: "Aceasta este suferinţa celui nevinovat. Egală cu aceea a lui Isus". Caritatea sorei Dulce a fost maternă şi duioasă şi îşi avea rădăcina în raportul supranatural cu Domnul; n-a instigat nicio contrapoziţie între clase, ci le-a amintit bogaţilor exigenţa evanghelică de a frânge pâinea cu cel înfometat. Toată viaţa sa este un splendid mesaj universal pentru lumea de astăzi.
Se poate defini ca sfântă a cotidianului terţiara franciscană Bays care a exercitat în familie meseria de croitoreasă şi s-a dedicat pentru nevoile aproapelui în cantonul elveţian Friebourg?
Existenţa lui Margareta Bays a fost una simplă: croitoreasă, casnică şi catehetă, s-a îngrijit de diferitele nevoi ale aproapelui, mai ales în familie şi în sat, fără a neglija vreodată rugăciunea. În timpul liber se dedica vizitei la cei bolnavi şi instruirii catehetice a copiilor. În acest sens se poate vorbi de o "sfântă a cotidianului"; n-a devenit călugăriţă, preferând să rămână necăsătorită şi să se sfinţească în sânul familiei şi în parohia sa. Cotidianul său era umplut de gesturi simple însoţite de rugăciunea constantă: vizita la bolnavi şi muribunzi, ajutorarea săracilor pe care-i numea "preferaţii lui Dumnezeu". În fiecare lucru trăia constant în prezenţa lui Dumnezeu. În ultimii ani a fost vizitată de durere intensă şi continuă; a suportat orice fără a se plânge vreodată, în abandonare totală în voinţa lui Dumnezeu. "Sfinţenia cotidianului" nu este o cale mai mică, ci o cale universală, aşa cum ne-a amintit papa Francisc în Gaudete et exsultate la numărul 63: "Isus a explicat cu toată simplitatea ce înseamnă a fi sfinţi şi a făcut asta atunci când ne-a lăsat fericirile. Ele sunt ca o carte de identitate a creştinului. Astfel, dacă vreunul dintre noi îşi pune întrebarea: «Cum, pot ajunge să fiu un creştin bun?», răspunsul este simplu: este necesar să facem, fiecare în modul său, ceea ce spune Isus în discursul fericirilor. În ele se schiţează faţa Învăţătorului, pe care suntem chemaţi s-o facem să transpară în cotidianitatea vieţii noastre".
(După L'Osservatore Romano, 13 octombrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
