Peste puţin timp, la 2 aprilie, se va împlini un an de la trecerea la Domnul a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea. Bernadeta Eva, originară din Podu Iloaiei, prezintă o mărturie a afecţiunii şi recunoştinţei pe care o poartă celui care a condus destinele Bisericii Universale mai bine de un sfert de veac: "Ioan Paul cel Mare", aşa cum a fost numit imediat după moartea sa, de către card. Angelo Sodano, secretarul de stat al Vaticanului.
Sentimente de emoţie şi recunoştinţă ne încearcă acum, când se împlineşte un an de la trecerea în eternitate a celui mai iubit papă: Ioan Paul al II-lea. Din data de 2 aprilie 2005, ora 21.37 (ora Italiei), vocea Sanctităţii sale a învins prin miracol boala Parkinson şi operaţia de traheotomie şi a început să vorbească în inimile cele mai sensibile de pe pământ.
Ca martor ocular al acestor evenimente, nu voi uita niciodată acea seară de sâmbătă, în care, romani şi turişti de diferite naţionalităţi, creştini, dar şi necreştini deopotrivă, au umplut până la refuz Piaţa "Sf. Petru" şi l-au însoţit pe Sfântul Părinte pe drumul său de întoarcere la "casa Tatălui ceresc", prin rugăciuni şi cântări, dar şi prin lacrimi de durere.
După anunţul trecerii sale la Domnul, piaţa a fost inundată de lumina lumânărilor aprinse şi toţi cei prezenţi priveau înmărmuriţi, fixând acea fereastră la care papa se înfăţişa în fiecare duminică pentru rugăciunea Angelus. Cu certitudine, toţi sperau să se întâmple o minune, nimeni nu voia să accepte această veste tristă, pentru că tinerii şi apoi întreaga mulţime continuau să scandeze numele său: "Giovanni Paolo, Giovanni Paolo - Ioan Paul, Ioan Paul". În curând însă, acel sicriu rece, acea faţă palidă, acele degete care nu mai tremurau, ci strângeau rozariul, acel crucifix aşezat pe piept spuneau că misiunea sa pământească era inexorabil încheiată. Şi totuşi, pentru acele sute de mii de oameni care au defilat în faţa sa pentru a-i aduce un ultim omagiu, nu a fost şi nu va fi niciodată mai viu.
În perioada în care Sfântul Scaun a fost vacant ne-am dat seama cât de mult ne lipsea acea întâlnire duminicală cu papa de la Angelus, când se deschidea cortina gri şi apărea la fereastră într-un veşmânt alb şi, de acolo, de sus, ne invita pe toţi la pace şi dragoste fraternă, le cerea puternicilor lumii să dea pâine populaţiilor sărace şi uitate, apoi binecuvânta piaţa, pelerinii, lumea.
Prin intermediul televiziunii, intra în casele cele mai luxoase, dar şi în colibele foamei şi ale mizeriei. Tocmai pentru a ajunge la cei umili a permis camerelor de televiziune să-i urmărească suferinţa de aproape, până la ultimele clipe. Cum putem uita mâna sa care bătea în pupitru pentru că vocea îl părăsise?
Simplitatea şi sinceritatea au fost forţa sa. Simplu şi sincer în faţa celor puternici, care, obişnuiţi cu conversaţiile diplomatice, cu strategiile verbale, în faţa cuvintelor sale limpezi, uitau de "coroane", de funcţii şi mândrie şi îngenuncheau în faţa sa pentru a-i săruta mâinile oneste. Din totdeauna oneste, de când era muncitor şi trudea în Polonia, dar se comporta deja ca un sfânt, cu conducătorii fabricii, cu tovarăşii de muncă. Aceeaşi simplitate şi sinceritate a oferit-o şi oamenilor de rând, ca noi. De aceea au trecut prin faţa catafalcului său, sute de mii de oameni.
În acele zile televiziunile din toată lumea au organizat sute de dezbateri în memoria sa. Astfel, am putut revedea, fără să obosim nici o clipă, filmele pontificatului său. L-am revăzut îmbrăţişând copii de orice rasă şi condiţie socială. Strângându-i la piept, voia să le dăruiască afecţiunea profundă care i-a lipsit de când a rămas orfan de mama sa, la numai 9 ani. L-am revăzut în papamobil, binecuvântând creştini europeni, africani, sud-americani, australieni... L-am admirat rugându-se în genunchi la Lourdes, Fatima, la Sfântul Mormânt sau într-o parohie romană, apoi, mergând încet, singur, sprijinindu-se în baston, într-o pădure din Valle d'Aosta.
Pentru noi, românii, vizita în România în perioada 7-9 mai 1999 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria noastră contemporană dar, mai ales, în sufletele şi în inimile noastre. Papa Ioan Paul al II-lea vizita atunci pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă şi a fost primit cu mult respect şi entuziasm. La Liturghia celebrată de Sfântul Părinte la Parcul Izvor din Bucureşti, mulţimea aflată acolo a început să scandeze: "Unitate! Unitate! Unitate!" şi "Vivat papa! Vivat papa! Vivat papa!"
Câte amintiri de neuitat! Toţi l-am iubit pe papa Wojtyla. Cum am putea uita acea mână care tremura de suferinţă, în timp ce trasa o cruce în aer? Cu siguranţă ea va rămâne unică şi inconfundabilă.
"Plâng dacă mă gândesc că nu mai este, surâd pentru că ştiu că este în paradis". "M-a impresionat foarte mult marea sa capacitate de a iubi şi de a ierta, să nu uităm că l-a iertat şi pe Ali Agca, cel care a atentat la viaţa sa". "Am apreciat foarte mult deschiderea sa către toţi oamenii, fie ei creştini sau necreştini". Sunt cuvintele unor tineri intervievaţi de o televiziune romană, luaţi la întâmplare, dintre sutele de mii de tineri aflaţi atunci în Piaţa "Sf. Petru" din Roma. Să ni le însuşim pentru că sunt simple şi sincere, vin direct din inimă şi fac dovada unei reale maturităţi creştine.
Acum retrăiesc în linişte acele momente. Revăd parcă acea fereastră închisă, credincioşii şi turiştii care fixau încremeniţi geamurile, acea cortină gri... Reaud parcă claxoanele din Strada Conciliazione şi acel cor de voci care scanda: "Giovanni Paolo, Giovanni Paolo - Ioan Paul, Ioan Paul" şi "Santo subito! Santo subito! - Sfânt imediat! Sfânt imediat!".
Nu ne este permis să uităm să-i urmăm exemplul. Comemorarea sa este un moment emoţionant, în care fiecare dintre noi simţindu-se oarecum singur, lipsit de un punct de referinţă atât de important pentru viaţa sa, trebuie să redescopere valoarea învierii, să se întoarcă la Cristos. Cuvintele sale trebuie să fie prezente şi astăzi în conştiinţele noastre: "Curaj! Nu vă fie teamă de Cristos! Deschideţi larg porţile inimilor voastre! El singur cunoaşte inima omului".
Aşadar, în loc să-l plângem, este mai înţelept să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat un asemenea papă.
Desigur că, pentru cine are credinţă, pentru cine crede în paradis, papa Ioan Paul al II-lea este deja un sfânt şi, de acolo, de sus, din "casa Tatălui" veghează şi acum asupra Bisericii Universale, asupra întregii omeniri.
Să ne rugăm să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor!
Bernadeta Eva
