CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Întâlnirea cu clerul, călugării, călugăriţele şi seminariştii
Sanctuarul Naţional Marian "El Quinche"
Miercuri, 8 iulie 2015
Discurs pregătit de Sfântul Părinte:
Iubiţi fraţi şi surori,
Port la picioarele Stăpânei Noastre din Quinche ceea ce am trăit în aceste zile ale vizitei mele; doresc să încredinţez inimii sale pe bătrâni şi pe bolnavi, cu care am împărtăşit un moment la casa Surorilor Carităţii, şi toate celelalte întâlniri pe care le-am avut anterior. Le las în inima Mariei, dar le depozitez şi în inimile voastre ale preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, seminariştilor, aşa încât, chemaţi să lucraţi în via Domnului, să fiţi păzitori a tot ceea ce acest popor din Ecuador trăieşte, suferă şi se bucură.
Îi mulţumesc monseniorului Lazzari, părintelui Mina şi sorei Sandoval pentru cuvintele lor, care îmi dau rezumatul pentru a împărtăşi cu voi toţi câteva lucruri în grija comună faţă de poporul lui Dumnezeu.
În Evanghelie, Domnul ne invită să primim misiunea fără a pune condiţii. Este un mesaj important care nu este bine să-l uităm şi care, în acest sanctuar dedicat Fecioarei de la Prezentare, răsună cu un accent deosebit. Maria este un exemplu de ucenică pentru noi care, asemenea ei, am primit o vocaţie. Răspunsul său încrezător: "Fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38) ne aminteşte cuvintele sale la nunta din Cana: "Faceţi ceea ce vă va spune" (In 2,5). Exemplul său este o invitaţie de a sluji ca ea.
În Prezentarea Fecioarei putem găsi câteva sugestii pentru chemarea fiecăruia dintre noi. Fecioara copilă a fost un dar al lui Dumnezeu pentru părinţii săi şi pentru tot poporul care aştepta eliberarea. Este un fapt care se repetă frecvent în Scriptură: Dumnezeu răspunde la strigătul poporului său, trimiţând un copil, salb, destinat să aducă mântuirea şi care, în acelaşi timp, reînnoieşte speranţa părinţilor bătrâni. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că în istoria lui Israel judecătorii, profeţii, regii sunt un dar al lui Dumnezeu pentru a face să ajungă duioşia sa şi milostivirea sa la poporul său. Sunt semn al gratuităţii lui Dumnezeu: El e cel care ne-a ales şi ne-a trimis. Acest lucru ne eliberează de autoreferenţialitate, ne face să înţelegem că nu ne mai aparţinem, că vocaţia noastră ne cere să renunţăm la orice egoism, la orice căutare de câştig material sau de compensare afectivă, aşa cum ne-a spus Evanghelia. Nu suntem mercenari, ci slujitori; nu am venit pentru a fi slujiţi, ci pentru a sluji şi facem asta cu dezlipire deplină, fără toiag şi fără desagă.
Unele tradiţii referitoare la titlul de Stăpâna Noastră din Quinche ne spun că Diego de Robles a realizat imaginea la porunca indigenilor Lumbicí. Diego nu făcea asta din devoţiune, o făcea pentru un beneficiu economic. Dat fiind faptul că n-au putut să-l plătească, a dus-o la Oyacachi şi a cedat-o pentru nişte mese de cedru. În afară de asta, Diego n-a primit cererea acelor oameni de a face şi un altar pentru imagine, până când, căzând de pe cal, s-a aflat în pericol şi a simţit ocrotirea Fecioarei. S-a întors în sat şi a făcut piedestalul imaginii. Şi fiecare dintre noi a avut experienţa unui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare la răscruce, care în condiţia noastră de persoane căzute, doborâte, ne cheamă. Lauda deşartă şi mondenitatea să nu ne facă să uităm de unde ne-a răscumpărat Dumnezeu! Maria din Quinche să ne facă să coborâm din ambiţiile noastre, din interesele noastre egoiste, din atenţiile excesive faţă de noi înşine!
"Autoritatea" pe care apostolii o primesc de la Isus nu este pentru avantajul lor: darurile noastre sunt destinate să reînnoiască şi să edifice Biserica. Nu refuzaţi să împărtăşiţi, nu opuneţi rezistenţă să daţi, nu vă închideţi în comoditate, fiţi izvoare care se revarsă şi răcoresc, în special cei asupriţi de păcat, de dezamăgire, de supărare (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 272).
Al doilea punct pe care mi-l aminteşte Prezentarea Fecioarei este perseverenţa. În sugestiva iconografie mariană din această sărbătoare, Fecioara Copilă se îndepărtează de părinţii săi urcând treptele templului. Maria nu priveşte înapoi şi, cu referinţă clară la avertismentul evanghelic, merge hotărâtă înainte. Şi noi, ca discipolii din Evanghelie, pornim la drum pentru a duce la fiecare popor şi loc Vestea Bună a lui Isus. Perseverenţă în misiune înseamnă a nu merge plimbându-ne din casă în casă, căutând unde ne tratează mai bine, unde există mai multe mijloace şi comodităţi. Cere să unim soarta noastră cu aceea a lui Isus până la sfârşit. Câteva relatări ale apariţiilor Fecioarei din Quinche ne spun că o "doamnă cu un copil în braţe" a vizitat câteva după-amiezi la rând pe indigenii din Oyacachi când aceştia căutau refugiu din faţa asalturilor urşilor. De mai multe ori Maria a mers în întâmpinarea fiilor săi; ei nu o credeau, se îndoiau de această doamnă, însă au fost plini de admiraţie de perseverenţa sa de a se întoarce în fiecare după-amiază la apusul soarelui. A persevera, chiar dacă ne resping, chiar dacă vine noaptea şi cresc rătăcirea şi pericolele. A persevera în acest efort, ştiind că nu suntem singuri, că este poporul lui Dumnezeu cel care merge.
Într-un fel, în imaginea Fecioarei copile care urcă la templu putem vedea Biserica ce însoţeşte pe discipolul misionar. Împreună cu ea sunt părinţii săi, care i-au transmis amintirea credinţei şi acum cu generozitate o oferă Domnului pentru ca să poată continua drumul său; este comunitatea sa reprezentată în "suita fecioarelor", în "colegele sale" cu candelele aprinse (cf. Ps 44,15) şi în care Părinţii Bisericii văd o profeţie a tuturor celor care, imitând-o pe Maria, caută cu sinceritate să fie prieteni ai lui Dumnezeu, şi sunt preoţii care o aşteaptă pentru a o primi şi care ne amintesc că în Biserică păstorii au responsabilitatea de a primi cu duioşie şi de a ajuta să se discearnă orice spirit şi orice chemare.
Să mergem uniţi, susţinându-ne unii pe alţii, şi să cerem cu umilinţă darul perseverenţei în slujirea sa.
Stăpâna Noastră din Quinche a fost ocazie de întâlnire, de comuniune, pentru acest loc care din timpurile imperiului incas s-a constituit ca o tabără multietnică. Cât de frumos este când Biserica perseverează în efortul său pentru a fi casă şi şcoală de comuniune, când generăm ceea ce îmi place să definesc cultura întâlnirii!
Imaginea Prezentării ne spune că, odată binecuvântată de preoţi, Fecioara copilă s-a aşezat pe treptele altarului şi după aceea, ridicându-se în picioare, a dansat. Mă gândesc la bucuria care se exprimă în imaginile ospăţului de nuntă, ale prietenilor mirelui, ale miresei împodobită cu giuvaierele sale. Este bucuria celui care a descoperit o comoară şi a lăsat totul pentru a o avea. A-l întâlni pe Domnul, a trăi în casa sa, a participa la intimitatea sa, angajează la vestirea Împărăţiei şi la ducerea mântuirii la toţi. A trece pragul templului cere să ne transformăm ca Maria în temple ale Domnului şi să pornim la drum pentru a-l duce la fraţi. Fecioara, ca primă ucenică misionară, după vestirea îngerului, a plecat fără întârziere spre un sat din Iudeea, pentru a împărtăşi această bucurie imensă, aceeaşi care l-a făcut pe Ioan Botezătorul să tresalte în sânul mamei sale. Cine ascultă glasul său "tresaltă de bucurie" şi devine la rândul său predicator al bucuriei sale. Bucuria de a evangheliza mişcă Biserica, o face să iasă, ca Maria.
Chiar dacă sunt multe motivele care se iau în considerare pentru transferarea sanctuarului de la Oyacachi la acest loc, mă opresc asupra unuia în mod deosebit: "Aici este şi a fost mai accesibil, este mai comod şi aproape pentru toţi". Aşa a înţeles arhiepiscopul de Quito, fratele Luis López de Solís, când a ordonat să se edifice un sanctuar capabil să convoace şi să primească pe toţi. O Biserică în ieşire este o Biserică ce se apropie, ce se adaptează pentru a nu fi distantă, care iese din comoditatea sa şi are curajul să ajungă la toate periferiile care au nevoie de lumina Evangheliei (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 20).
Acum ne vom întoarce la responsabilităţile noastre, interpelaţi de sfântul popor care ne-a fost încredinţat. Între acestea, să nu uităm să avem grijă, să însufleţim şi să educăm devoţiunea populară care se atinge cu mâna în acest sanctuar şie ste atât de răspândită în multe ţări latinoamericane. Poporul credincios a ştiut să exprime credinţa cu propriul limbaj, să manifeste sentimentele sale cele mai profunde de durere, îndoială, bucurie, eşec, recunoştinţă cu diferite forme de pietate: procesiuni, vegheri, flori, cântece care se transformă într-o magnifică expresie de încredere în Domnul şi de iubire faţă de Mama sa, care este şi a noastră.
La Quinche, istoria oamenilor şi istoria lui Dumnezeu ajung în istoria unei femei, Maria. Şi într-o casă, casa noastră, sora mamă pământ. Tradiţiile acestui titlu evocă cedrii, urşii, despicătura în piatră care aici a fost prima casă a Mamei lui Dumnezeu. Ne vorbesc despre trecutul de păsări care au înconjurat locul şi despre prezentul florilor care împodobesc împrejurimile. Originile acestei devoţiuni ne duc în timpuri când era mai simplă "armonia senină cu creaţia [...] pentru a-l contempla pe Creator, care trăieşte printre noi şi în ceea ce ne înconjoară, şi a cărui prezenţă nu trebuie să fie construită" (Enciclica Laudato si', 225), dar care ni se revelează în lumea creată, în Fiul său iubit, în Euharistia care permite creştinilor să se simtă mădulare vii ale Bisericii şi să participe activ la misiunea sa (cf. Documentul de la Aparecida, 264), în Stăpâna Noastră din Quinche, care a însoţit de aici începuturile primei vestiri a credinţei la popoarele indigene. Ei să-i încredinţăm vocaţia noastră; să facă din fiecare dintre noi dar pentru poporul nostru, să ne dea perseverenţa în angajarea şi în entuziasmul de a ieşi să ducem Evanghelia fiului său Isus - uniţi cu păstorii noştri - până la marginile, până la periferiile iubitului nostru Ecuador.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
