La 1 noiembrie 1950, Pius al XII-lea a definit dogma Ridicării la cer
Semn de speranţă sigură
De Salvatore Perrella
La 1 noiembrie 1950, după pregătire atentă şi lungă, ca urmare a unui "conciliu scris" în care majoritatea episcopilor şi-au exprimat asentimentul lor îmbogăţit de milioane şi milioane de semnături ale credincioşilor, după disputa teologică pluriseculară, Pius al XII-lea a definit ca adevăr de credinţă dogma Ridicării la cer.
La peste şaizeci de ani de la acel eveniment dogmatic care declină o mare şi permanentă lucrare a lui Dumnezeu într-o creatură a sa, în faţa marilor schimbări petrecute aşa de distante de acel timp fericit - era considerat "timpul Mariei" - nu este străin şi lipsit de respect să ne punem întrebarea: ce sens are a celebra astăzi un eveniment de credinţă aşa de îndepărtat în timp când pământul, culturile, societăţile, familiile, finanţele şi resursele statelor sunt în criză profundă? Fără a nu recunoaşte că această situaţie loveşte de mult timp şi creştinătatea, având repercusiuni pentru însăşi credinţa creştinilor.
De fapt, Benedict al XVI-lea, în motu proprio Porta fidei, a afirmat: "Se întâmplă de acum des ca creştinii să-şi dea preocupare mai mare pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca la un fundament clar al trăirii comune. De fapt, acest fundament nu numai că nu mai este aşa, dar adesea este chiar negat. În timp ce în trecut era posibil să se recunoască un ţesut cultural unitar, pe larg primit în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii, din cauza unei profunde crize de credinţă care a atins multe persoane" (Porta fidei, 2). Constatare reafirmată de acelaşi Pontif la 22 decembrie 2011, în discursul adresat Curiei Romane: "Miezul crizei Bisericii [...] este criza credinţei. Dacă la ea nu găsim un răspuns, dacă credinţa nu recapătă vitalitate, devenind o convingere profundă şi o forţă reală graţie întâlnirii cu Isus Cristos, toate celelalte reforme [şi remedii] vor rămâne ineficace".
Criza lumii noastre este sub ochii tuturor. Îngrijorează mult "înăsprirea «finanţelor Frankenstein» care este la rădăcina crizei celei mai grave şi globale dintre toate", lipsurile, neliniştea şi nesiguranţa motivate înainte de toate de "un «reducţionism antropologic» prin care se consideră că orice om, în acţiunea sa, este mişcat numai de un autointeres miop care nu ţine cont deloc de motivaţia «simpatiei» ca pasiune faţă de celălalt".
În acelaşi timp, trebuie să îngrijoreze criza încrederii şi a speranţei în Dumnezeu. Este neîndoielnică miopia antropologică şi teologică ce motivează dăinuirea crizei de credinţă a multor persoane care nu simt cum ar trebui pasiunea şi adeziunea convinsă la Dumnezeul lui Isus, lăsându-se uscaţi de fluiditatea, de caracterul tranzitoriu şi de vulnerabilitatea a tot (sau aproape tot) ceea ce contează în viaţa pământească, ucigând astfel speranţa în Altul şi în ceea ce viitorul său non-efemer ştie să ofere.
Există şi credincioşi obosiţi, descurajaţi şi deprimaţi care au nevoie ca Ilie de "pâinea" sprijinului şi a prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu în momentul încercării. Este deci urgent pentru Biserică să convingă şi să contagieze omenirea credincioasă cu optimismul realist al Evangheliei.
Creştinismul nu poate capitula în faţa descurajării şi a pesimismului întunecat care vin din policriza contemporană; nici nu poate accepta tristeţea şi scepticismul omului închis în el însuşi, aşa cum nu trebuie nici să se lase înşelată de tentative greşite de "a spiritualiza" orice sărăcie materială. Credinţa adultă nu scuteşte de cruzimea istoriei şi a vieţii, motiv pentru care sunt potrivite cuvintele părintelui Primo Mazzolari care în 1934 nota: "A ne ocupa în mod religios de criză înseamnă a şti să ne ocupăm şi să evaluăm toate influenţele pe care le poate avea o lipsă materială în practica religiei". Şi adăuga: "Încercaţi să vă fie foame şi apoi spuneţi-mi dacă aveţi chef să vă rugaţi". Cuvinte înţelepte şi adevărat de care noi credincioşii trebuie să ţinem cont cum se cuvine. În afară de asta, Providenţa divină nu constă într-un asistenţialism ceresc care ne dezobişnuieşte să devenim noi înşine colaboratori ai săi.
Isus în faţa multelor necesităţi ale omenirii invită să cerem zilnic de la Dumnezeu Tatăl "pâinea cea de toate zilele" indispensabilă pentru a merge înainte. El a săturat mulţi oameni care-l urmau recomandând de asemenea să nu se irosească ceea ce s-a primit în dar.
Făcând referinţă la continuarea textului lui Ioan (cf. In 6,22-34), Benedict al XVI-lea la Angelus din 5 august 2012 a afirmat că Cristos cu gestul său şi cu avertismentul său "vrea să-i ajute pe oameni să meargă dincolo de satisfacerea imediată a propriilor necesităţi materiale, chiar dacă şi acestea sunt importante. Vrea să deschidă spre un orizont al existenţei care nu este pur şi simplu acela al preocupărilor zilnice [...]. Isus vorbeşte despre o hrană care nu piere, care este important să fie căutată şi primită [...]. Mulţimea nu înţelege, crede că Isus cere respectarea preceptelor pentru a putea obţine continuarea acelei minuni, şi întreabă: «Ce trebuie să facem ca să împlinim lucrările lui Dumnezeu?». Răspunsul lui Isus este clar: «Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în acela pe care el l-a trimis»".
Sfântul Irineu (+ 208) spune că Fiul şi Duhul sunt cele două "mâini" cu care Tatăl ne atinge şi ne modelează după imaginea sa; Cuvântul şi Pneuma au fost trimişi de Tatăl în lume ca diaconii săi meniţi să facă vizibilă caritatea sa grijulie şi mântuitoare. Marie, graţie acestor două "Mâini" ale Tatălui, a fost făcută în stare să perceapă şi să experimenteze în persoana sa, în slujirea sa, în destinaţia sa finală, caracterul concret al carităţii fără limite a lui Dumnezeu. Caracter concret care a făcut-o sfântă şi neprihănită în iubire încă de la începuturi, curajoasă şi puternică în diaconia sa mesianică şi istorică, credibilă şi exemplară în eclezialitatea sa, semn luminos al frumuseţii comuniunii sfinţilor. Maria ridicată la cer este exemplul cel mai perfect al unei antropologii creştine pe deplin realizate; în ea femeie concretă şi de credinţa este realizarea ţintei finale a Bisericii peregrine printre crizele lumii şi mângâierile lui Dumnezeu.
Cea Glorificată nu este numai obiect de contemplaţie, ci şi orizont de acţiune. Ridicarea la cer a Mariei devine mai ales în acest moment răspunsul la întrebarea de sens şi depăşirea pentru diferitele rătăciri care vin din diferitele crize ale vieţii.
(După L'Osservatore romano, 13-14 august 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
