Iubiţi fraţi şi surori,
La 1 noiembrie 1950, Venerabilul Papă Pius al XII-lea proclama ca dogmă că Fecioara Maria "după ce a terminat cursul vieţii pământeşti, a fost ridicată la gloria cerească cu sufletul şi trupul". Acest adevăr de credinţă era cunoscut de Tradiţie, afirmat de Părinţii Bisericii şi era mai ales un aspect relevant al cultului adus Mamei lui Cristos. Tocmai elementul cultual a constituit, ca să spunem aşa, forţa motrice care a determinat formularea acestei dogme: dogma apare un act de laudă şi de preamărire faţă de Sfânta Fecioară. Acest lucru reiese şi din textul însuşi al Constituţiei apostolice, unde se afirmă că dogma este proclamată "spre cinstea Fiului, spre glorificarea Mamei şi spre bucuria întregii Biserici". Astfel a fost exprimat în formă dogmatică ceea ce fusese deja celebrat în cultul şi în evlavia Poporului lui Dumnezeu ca glorificarea cea mai înaltă şi stabilă a Mariei: actul de proclamare al Ridicării la cer s-a prezentat aproape ca o liturgie a credinţei. Şi în Evanghelia pe care am ascultat-o acum, Maria însăşi rosteşte în mod profetic câteva cuvinte care orientează în această perspectivă. Ea spune: "De acum toate popoarele mă vor numi fericită" (Lc 1,48). Este o profeţie pentru toată istoria Bisericii. Această expresie din Magnificat, prezentată de sfântul Luca, arată că lauda adusă Sfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu, intim unită cu Cristos fiul său, se referă la Biserica din toate timpurile şi din toate locurile. Şi adnotarea acestor cuvinte din partea Evanghelistului presupune că glorificarea Mariei era deja prezentă în perioada sfântului Luca şi el o considera o datorie şi o angajare a comunităţii creştine pentru toate generaţiile. Cuvintele Mariei spun că este o datorie a Bisericii să amintească măreţia Sfintei Fecioare Maria pentru credinţă. Această solemnitate este deci o invitaţie de a-l lăuda pe Dumnezeu şi de a privi la măreţia Sfintei Fecioare Maria, pentru că noi cunoaştem îl cunoaştem pe Dumnezeu în faţa celor care sunt ai săi.
Dar de ce este glorificată Maria prin ridicarea la cer? Sfântul Luca, aşa cum am ascultat, vede rădăcina preamăririi şi a laudei aduse Mariei în expresia Elisabetei: "Fericită cea care a crezut" (Lc 1,45). Şi Magnificat, această cântare adusă lui Dumnezeu cel viu şi activă în istorie este un imn de credinţă şi de iubire, care ţâşneşte din inima Fecioarei. Ea a trăit cu fidelitate exemplară şi a păstrat în intimitatea inimii sale cuvintele lui Dumnezeu adresate poporului său, promisiunile făcute lui Abraham, Isaac şi Iacob, făcând din ele conţinutul rugăciunii sale: Cuvântul lui Dumnezeu devenise în Magnificat cuvântul Mariei, făclie a drumului său, aşa încât s-o facă disponibilă să primească şi în sânul ei pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Pagina evanghelică de astăzi aminteşte de această prezenţă a lui Dumnezeu în istorie şi chiar în desfăşurarea evenimentelor; îndeosebi există o referinţă la Cartea a doua a lui Samuel în capitolul al şaselea (6,1-15), în care David transportă Arca Sfântă a Alianţei. Paralela pe care o face Evanghelistul este clară: Maria în aşteptarea naşterii Fiului Isus este Arca Sfântă care poartă în sine prezenţa lui Dumnezeu, o prezenţă care este izvor de mângâiere, de bucurie deplină. De fapt, Ioan dansează în sânul Elisabetei, exact cum dansa David în faţa Arcei. Maria este "vizita" lui Dumnezeu care creează bucurie. Zaharia, în cântarea sa de laudă va spune asta în mod explicit: "Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a vizitat şi a răscumpărat poporul său" (Lc 1,68). Casa lui Zaharia a experimentat vizita lui Dumnezeu cu naşterea neaşteptată a lui Ioan Botezătorul, dar mai ales cu prezenţa Mariei, care-l poartă în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu.
Dar acum ne întrebăm: ce anume dăruieşte drumului nostru, vieţii noastre, Ridicarea la cer a Mariei? Primul răspuns este: în Ridicarea la cer vedem că în Dumnezeu există spaţiu pentru om, însuşi Dumnezeu este casa cu multele apartamente despre care vorbeşte Isus (cf. In 14,2); Dumnezeu este casa omului, în Dumnezeu există spaţiu al lui Dumnezeu. Şi Maria, unindu-se, unită cu Dumnezeu, nu se îndepărtează de noi, nu merge într-o galaxie necunoscută, ci acela care merge la Dumnezeu se apropie, pentru că Dumnezeu este aproape de noi toţi şi Maria, unită cu Dumnezeu, este părtaşă de prezenţa lui Dumnezeu, este foarte aproape de noi, de fiecare dintre noi. Există un cuvânt frumos al sfântului Grigore cel Mare despre sfântul Benedict pe care-l putem aplica şi Mariei: sfântul Grigore cel Mare spune că inima sfântului Benedict a devenit aşa de mare încât toată creaţia poate să intre în această inimă. Acest lucru este valabil şi mai mult pentru Maria: Maria, unită total cu Dumnezeu, are o inimă aşa de mare încât toată creaţia poate să intre în această inimă, şi obiectele ex-voto din toate părţile pământului demonstrează acest lucru. Maria este aproape, poate să asculte, poate să ajute, este aproape de noi toţi. În Dumnezeu există spaţiu pentru om şi Dumnezeu este aproape, şi Maria, unită cu Dumnezeu, este foarte aproape, are inima largă ca inima lui Dumnezeu.
Dar există şi celălalt aspect: nu numai în Dumnezeu există spaţiu pentru om; în om există spaţiu pentru Dumnezeu. Şi acest lucru îl vedem în Maria, Arca Sfântă care poartă prezenţa lui Dumnezeu. În noi există spaţiu pentru Dumnezeu şi această prezenţă a lui Dumnezeu în noi, aşa de importantă pentru a lumina lumea în tristeţea sa, în problemele sale, această prezenţă se realizează în credinţă: în credinţă deschidem uşile fiinţei noastre aşa încât Dumnezeu să intre în noi, aşa încât Dumnezeu poate să fie forţa care dă viaţă şi drum fiinţei noastre. În noi există spaţiu, să ne deschidem aşa cum s-a deschis Maria spunând: "Facă-se voinţa ta, eu sunt slujitoarea Domnului". Deschizându-ne lui Dumnezeu, nu pierdem nimic. Dimpotrivă: viaţa noastră devine bogată şi mare.
Şi astfel, credinţa şi speranţa şi iubirea se combină. Există astăzi multe cuvinte despre o lume mai bună pe care trebuie s-o aşteptăm: ar fi speranţa noastră. Dacă şi când vine această lume mai bună nu ştim, nu ştiu. Este sigur că o lume care se îndepărtează de Dumnezeu nu devine mai bună, ci mai rea. Numai prezenţa lui Dumnezeu poate garanta şi o lume bună. Dar să lăsăm asta. Un lucru, o speranţă este sigură: Dumnezeu ne aşteaptă, ne aşteaptă, nu mergem în gol, suntem aşteptaţi. Dumnezeu ne aşteaptă şi găsim, mergând în lumea cealaltă, bunătatea Mamei, îi găsim pe ai noştri, găsim Iubirea veşnică. Dumnezeu ne aşteaptă: aceasta este marea noastră bucurie şi marea speranţă care se naşte tocmai din această sărbătoare. Maria ne vizitează şi este bucuria vieţii noastre şi bucuria este speranţă.
Ce să spunem aşadar? Inimă mare, prezenţă a lui Dumnezeu în lume, spaţiu al lui Dumnezeu în noi şi spaţiu al lui Dumnezeu pentru noi, speranţă, a fi aşteptaţi: aceasta este simfonia acestei sărbători, indicaţia pe care meditaţia din această solemnitate ne-o dăruieşte. Maria este auroră şi strălucire a Bisericii triumfătoare; ea este mângâierea şi speranţa pentru poporul aflat încă pe drum, spune Prefaţa de astăzi. Să ne încredem în mijlocirea ei maternă pentru ca să ne obţină de la Domnul să întărească credinţa noastră în viaţa veşnică; să ne ajute să trăim bine timpul pe care Dumnezeu ni-l oferă cu speranţă. O speranţă creştină, care nu este numai nostalgie a cerului, ci dorinţă vie şi activă de Dumnezeu aici în lume, dorinţă de Dumnezeu care ne face pelerini neobosiţi, alimentând în noi curajul şi forţa credinţei, care în acelaşi timp este curaj şi forţă a iubirii. Amin.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
