Rusalii
Imnul "Veni, Sancte Spiritus"
Secvenţă de lumină
de Simone Caleffi
"Vino, Duhule Preasfânt, şi trimite pe pământ a ta luminoasă rază": cu aceste cuvinte minunate şi simple începe secvenţa de Rusalii. Actualmente liturgia din Liturghierul roman prezintă numai trei secvenţe, în afară de cea prezentă, compusă de Ştefan Langton în 1228: cea de Paşte (Victimae paschali laudes, de Vipone, din 1090); cea din solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos (Lauda Sion Salvatorem, de Toma de Aquino, 1236); şi cea din comemorarea Sfintei Fecioare Maria Îndurerate (Stabat Mater dolorosa, atribuită lui Toma de Celano, circa 1250, sau lui Jacopone de Todi, circa 1300). Ele s-au născut din vocalizările celui de-al doilea Aleluia, prealabil proclamării Evangheliei zilei: "a" final se prelungea într-o lungă succesiune de note fără cuvinte. În mod diferit de zona romană mai progresată, unde formele lungi melismatice erau în consonanţă cu o tradiţie tehnică muzicală rafinată, nu întotdeauna transalpin nici peste tot acest mod de a cânta, numit de jubilare, răspundea la capacitatea şi la gustul noilor populaţii germanice. Astfel, s-a început să se insereze sub diferite note ale silabelor care formau o frază.
Ulterior, la prima fază s-au adăugat altele cu sau fără rimă. Astfel s-au născut adevărate texte imnice pe strofe. Acest tip de producţii muzicale a crescut în măsură tot mai mare dat fiind că erau apte să confere celebrărilor un climat de sărbătoare. Înflorirea secvenţelor a avut loc din secolul al IX-lea până în al XIII-lea, epocă în care a început decadenţa lor.
Terţinele din Veni, Sancte Spiritus se pot grupa două câte două. În primele este ritmat un cvadruplu "Vino", invocaţie insistentă adresată celei de-a treia persoane a Preasfintei Treimi: "Al săracilor Părinte, Dătător de cele sfinte, vino şi ne luminează!". Secvenţa de aur, bogată în perspective teologice, se prezintă impregnată de un misticism autentic şi duce la convingerea că creatura este iubită aşa cum este ea, din cauza a ceea ce se străduieşte şi a ceea ce aspiră să fie. Ea îl celebrează pe Duhul ca izvorul darurilor care în Gal 5,22-23, sunt considerate rod al Duhului. Revine, aici, tema luminii, găsită deja în prima terţină. Pare că avem în faţa ochilor scena din Fap 2,3-4): limbile de foc de la Rusalii luminează drumul pe care apostolii vor trebui să-l parcurgă odată ce vor fi umpluţi de Duhul Sfânt. Dar, săpând în Primul Testament, ne putem gândi la ceea ce afirmă autorul lui Înţ 7,26 chiar cu privire la ea: "Este iradierea luminii veşnice".
În celelalte două terţine sunt indicate calităţile Duhului Sfânt. De fapt, care sunt atributele acestui dar înşeptit aşa cum cântă Veni Creator? El este "bun mângâietor, oaspete preaiubitor, dulcea noastră răcorire. Tu în trudă alinare, în căldură eşti răcoare, mângâiere în mâhnire". Apare aici tema locuirii (cf. Rom 8,11) şi a mângâierii pe care Duhul o oferă creaturii umane. Biserica, aşa cum se citeşte în Fap 9,31, "se consolida şi umbla [...] şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt" pe care, conform In 14,16, Tatăl îl dăruieşte ca "mângâietor pentru ca să rămână cu voi pentru totdeauna".
Arhiepiscopul de Canterbury, puternic în acţiune, profund în ştiinţă şi cu siguranţă un om sfânt chiar şi fără aureolă, trebuie să fi experimentat personal dulceaţa suavă de care este impregnat un credincios condus autentic de Duhul, pentru a se putea ruga astfel. De fapt, apare un anumit accent liric: "Peste cei ce ţi se-nchină, tu revarsă-a ta lumină, harul tău îmbelşugat. Pentru-a omenirii vină, firea-ntreagă-acum suspină, grav rănită de păcat".
Tema asistenţei la slăbiciunea noastră, exprimată în această strofă a VI-a (să ne gândim la Rom 8,26-27: "De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite") deschide la cea a binefacerilor - care sunt manifestările diferite ale harului - din penultimele terţine. Acolo înfloreşte tema iertării păcatelor: "Spală ce e întinat, udă tot ce e uscat, vindecă ce e rănit! Moaie tot ce-i împietrit, încălzeşte ce-i răcit şi îndreaptă ce-i greşit!".
Ca în a doua terţină, reapare în ultimele două finale tema darurilor. Dumnezeu, "tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor" (Ps 67,6), celor care sunt "săraci în duh" (Mt 5,3) îl dă pe Duhul său, exact ca lui Mesia (Is 11,2-3): "Celor care te cinstesc şi pe tine te slujesc, dă-le harul înşeptit!". În ultima terţină se trece de la septenarul darurilor la rugăciunea escatologică pentru viaţa veşnică: "Răsplăteşte-a lor iubire cu suprema fericire, sus, în raiul nesfârşit. Amin".
(După L'Osservatore Romano, 24 mai 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
