Iubiţi fraţi şi surori,
Miercurea trecută am vorbit despre rugăciune în prima parte a Apocalipsului, astăzi trecem la partea a doua a cărţii şi în timp ce în prima parte rugăciunea este orientată spre interiorul vieţii ecleziale, în a doua parte atenţia este îndreptată spre întreaga lume; de fapt, Biserica merge în istorie, este parte a ei conform planului lui Dumnezeu. Adunarea care, ascultând mesajul lui Ioan prezentat de lector, a redescoperit propria misiune de a colabora la dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu care "preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos" (Ap 20,6; cf. 1,5; 5,10) şi se deschide asupra lumii oamenilor. Şi aici se evidenţiază două moduri de a trăi în raport dialectic între ele: primul l-am putea defini "sistemul lui Cristos", la care adunarea este fericită că aparţine, şi al doilea, "sistemul pământesc anti-Împărăţie şi anti-alianţă pus în act de influenţa Celui Rău", care, înşelându-i pe oameni, vrea să realizeze o lume opusă celei voite de Cristos şi de Dumnezeu (cf. Comisia Pontificală Biblică, Biblia şi morala. Rădăcinile biblice ale acţiunii creştine, 70). Aşadar, adunarea trebuie să ştie să citească în profunzime istoria pe care o trăieşte, învăţând să discearnă cu credinţă evenimentele pentru a colabora, cu acţiunea sa, la dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi această operă de lectură şi de discernământ, precum şi de acţiune, este legată de rugăciune.
Înainte de toate, după apelul insistent al lui Cristos care, în prima parte a Apocalipsului, a spus de şapte ori: "Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul spune Bisericii" (cf. Ap 2,7.11.17.29; 3,6.13.22), adunarea este invitată să urce în cer pentru a privi realitatea cu ochii lui Dumnezeu; şi aici găsim trei simboluri, puncte de referinţă de la care trebuie pornit pentru a citi istoria: tronul lui Dumnezeu, Mielul şi cartea (cf. Ap 4,1-5,14).
Primul simbol este tronul, pe care stă aşezat un personaj pe care Ioan nu-l descrie, pentru că depăşeşte orice reprezentare umană; poate doar să facă aluzie la sentimentul de frumuseţe şi bucurie pe care-l simte aflându-se înaintea Lui. Acest personaj misterios este Dumnezeu, Dumnezeu atotputernic care n-a rămas închis în cerul Său, ci s-a apropiat de om, intrând în alianţă cu el; Dumnezeu care face să se audă în istorie, în mod misterios dar real, glasul său simbolizat de fulgere şi de tunete. Există diferite elemente care apar în jurul tronului lui Dumnezeu, cum sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe vii, care aduc laudă neîncetat unicului Stăpân al istoriei.
Deci, primul simbol e tronul. Al doilea simbol este cartea, care conţine planul lui Dumnezeu cu privire la evenimente şi cu privire la oameni; este închisă ermetic de şapte sigilii şi nimeni nu este în stare s-o citească. În faţa acestei incapacităţi a omului de a scruta proiectul lui Dumnezeu, Ioan simte o profundă tristeţe care-l face să plângă. Însă există un remediu pentru rătăcirea omului în faţa misterului istoriei: cineva este în stare să deschidă cartea şi s-o lumineze.
Şi aici apare al treilea simbol: Cristos, Mielul jertfit în Sacrificiul Crucii, dar care stă în picioare, semn al Învierii sale. Şi tocmai Mielul, Cristos mort şi înviat, deschide progresiv sigiliile şi dezvăluie planul lui Dumnezeu, sensul profund al istoriei.
Ce spun aceste simboluri? Ele ne amintesc care este drumul pentru a şti să citim faptele istoriei şi ale vieţii noastră însăşi. Ridicând privirea spre cerul lui Dumnezeu, în raportul constant cu Cristos, deschizându-i inima noastră şi mintea noastră în rugăciunea personală şi comunitară, noi învăţăm să vedem lucrurile în mod nou şi să le percepem sensul cel mai adevărat. Rugăciunea este ca o fereastră deschisă care ne permite să ţinem privirea îndreptată spre Dumnezeu, nu numai pentru a ne aminti ţinta spre care suntem îndreptaţi, ci şi pentru a lăsa ca voinţa lui Dumnezeu să lumineze drumul nostru pământesc şi să ne ajute să-l trăim cu intensitate şi angajare.
În ce mod conduce Domnul comunitatea creştină la o lectură mai profundă a istoriei? Înainte de toate invitând-o să abordeze cu realism prezentul pe care-l trăim. Mielul deschide atunci primele patru sigilii ale cărţii şi Biserica vede lumea în care este inserată, o lume în care există diferite elemente negative. Există relele pe care omul le săvârşeşte, cum ar fi violenţa, care se naşte din dorinţa de a poseda, de a prevala unii asupra altora, aşa încât ajung să se ucidă (al doilea sigiliu); sau nedreptatea, pentru că oamenii nu respectă legile pe care şi le-au dat (al treilea sigiliu). La acestea se adaugă relele pe care omul trebuie să le îndure, cum ar fi moartea, foamea, boala (al patrulea sigiliu). În faţa acestor realităţi, adesea dramatice, comunitatea eclezială este invitată să nu-şi piardă niciodată speranţa, să creadă cu fermitate că aparenta atotputernicie a Celui Rău se ciocneşte cu adevărata atotputernicie care este cea a lui Dumnezeu. Şi primul sigiliu pe care-l desface Mielul conţine tocmai acest mesaj. Relatează Ioan: "Şi am văzut şi, iată un cal alb, iar cel care şedea pe el avea un arc. I s-a dat o coroană şi a pornit învingător ca să învingă (Ap 6,2). În istoria omului a intrat forţa lui Dumnezeu, care nu numai că este în măsură să cântărească răul, ci chiar să-l învingă; culoarea albă aminteşte de Înviere: Dumnezeu s-a apropiat aşa de mult încât a coborât în întunericul morţii pentru a o lumina cu strălucirea vieţii sale divine; a luat asupra sa răul lumii pentru a o purifica prin focul iubirii sale.
Cum să creştem în această lectură creştină a realităţii? Apocalipsul ne spune că rugăciunea alimentează în fiecare dintre noi şi în comunităţile noastre această viziune de lumină şi de speranţă profundă: ne invită să nu ne lăsăm învinşi de rău, ci să învingem răul cu binele, să privim la Cristos Răstignit şi Înviat care ne asociază la victoria sa. Biserica trăieşte în istorie, nu se închide în ea însăşi, ci înfruntă cu curaj drumul său în mijlocul dificultăţilor şi suferinţelor, afirmând cu forţă că în definitiv răul nu învinge binele, întunericul nu întunecă strălucirea lui Dumnezeu. Acesta este un punct important pentru noi; creştini fiind, nu putem fi niciodată pesimişti; ştim bine că pe drumul vieţii noastră întâlnim adesea violenţă, minciună, ură, persecuţie, însă acest lucru nu ne descurajează. Mai ales rugăciunea ne educă să vedem semnele lui Dumnezeu, prezenţa şi acţiunea sa, ba chiar să fim noi înşine lumini de bine, care răspândesc speranţă şi arată că victoria este a lui Dumnezeu.
Această perspectivă duce la înălţarea către Dumnezeu şi către Miel a mulţumirii şi a laudei: cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe vii cântă împreună "cântecul nou" care celebrează opera lui Cristos Mielul, care va face "noi toate lucrurile" (Ap 21,5). Însă această reînnoire este înainte de toate un dar care trebuie cerut. Şi aici găsim un alt element care trebuie să caracterizeze rugăciunea: a invoca de la Dumnezeu cu insistenţa ca să vină Împărăţia sa, ca omul să aibă inima docilă faţă de stăpânirea lui Dumnezeu, ca voinţa sa să orienteze viaţa noastră şi cea a lumii. În viziunea din Apocalips, această rugăciune de cere este reprezentată de un amănunt important: "cei douăzeci şi patru de bătrâni" şi "cele patru fiinţe vii" ţin în mână, împreună cu harpa care însoţeşte cântarea lor, "cupe de aur pline cu tămâie" (5,8a) care, aşa cum este explicat, "sunt rugăciunile sfinţilor" (5,8b), adică ale acelora care au ajuns deja la Dumnezeu, dar şi ale noastre ale tuturor care ne aflăm pe drum. Şi vedem că în faţa tronului lui Dumnezeu un înger ţine în mână un vas de aur pentru tămâiere în care pune încontinuu boabele de tămâie, adică rugăciunile noastre, al căror miros plăcut este oferit împreună cu rugăciunile care se înalţă în faţa lui Dumnezeu (cf. Ap 8,1-4). Este un simbolism care ne spune că toate rugăciunile noastre - cu toate limitele, truda, sărăcia, ariditatea, imperfecţiunile pe care le pot avea - sunt aproape purificate şi ajung la inima lui Dumnezeu. Adică trebuie să fim siguri că nu există rugăciuni superflue, inutile; niciuna nu este pierdută. Şi ele găsesc răspuns, chiar dacă uneori misterios, pentru că Dumnezeu este Iubire şi Milostivire infinită. Îngerul - scrie Ioan - "a luat vasul pentru tămâiere şi l-a umplut cu foc de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi au urmat tunete, glasuri, fulgere şi cutremur" (Ap 8,5). Această imagine semnifică faptul că Dumnezeu nu este insensibil faţă de rugăciunile noastre, intervine şi face simţită puterea sa şi glasul său pe pământ, face să tremure şi răscoleşte sistemul Celui Rău. Adesea, în faţa răului avem senzaţia că nu putem face nimic, dar tocmai rugăciunea noastră este primul răspuns şi cel mai eficace pe care-l putem da şi care face mai puternică angajarea noastră zilnică în răspândirea binelui. Puterea lui Dumnezeu face rodnică slăbiciunea noastră (cf. Rom 8,26-27).
Aş vrea să închei cu câteva aluzii la dialogul final (cf. Ap 22,6-21). Isus repetă de mai multe ori: "Iată, eu vin curând" (Ap 22,7.12). Această afirmaţie nu indică numai perspectiva viitoare la sfârşitul timpurilor, ci şi cea prezentă: Isus vine, îşi stabileşte locuinţa în cel care crede în El şi-l primeşte. Atunci adunarea, condusă de Duhul Sfânt, îi repetă lui Isus invitaţia urgentă de a deveni tot mai apropiat: "Vino" (Ap 22,17a). Este ca "mireasa" (22,17) care aspiră cu ardoare la plinătatea nupţialităţii. Pentru a treia oară apare invocaţia: "Amin. Vino, Doamne Isuse!" (22,20b); şi lectorul încheie cu o expresie care manifestă sensul acestei prezenţe: "Harul Domnului Isus să fie cu toţi" (22,21).
Apocalipsul, deşi în complexitatea simbolurilor, ne implică într-o rugăciune foarte bogată, motiv pentru care şi noi îl ascultăm, îl lăudăm, îi mulţumim, îl contemplăm pe Domnul, îi cerem iertare. Structura sa de mare rugăciune liturgică comunitară este şi o chemare puternică de a redescoperi încărcătura extraordinară şi transformatoare pe care o are Euharistia; îndeosebi aş vrea să invit cu putere să fiţi fideli faţă de Sfânta Liturghie duminicală în Ziua Domnului, duminica, adevărat centru al săptămânii! Bogăţia rugăciunii în Apocalips ne face să ne gândim la un diamant, care are o serie fascinantă de faţete, dar a cărui preţiozitate se află în puritatea unicului nucleu central. Formele sugestive de rugăciune pe care le întâlnim în Apocalips fac să strălucească atunci preţiozitatea unică şi de nedescris a lui Isus Cristos. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
