Cimitirul Verano, sâmbătă, 1 noiembrie 2014
Când, în prima lectură, am auzit acest glas al îngerului care a strigat cu glas tare celor patru îngeri cărora le-a fost dat să devasteze pământul şi marea, să distrugă totul: "Nu dăunaţi pământului şi nici mării, şi nici arborilor", mie mi-a venit în minte o frază care nu este aici, dar este în inima noastră a tuturor: "Oamenii sunt capabili să facă asta, mai bine decât voi". Noi suntem capabili să dăunăm pământului mai bine decât îngerii. Şi asta o facem, asta o facem: dăunăm creaţiei, dăunăm vieţii, dăunăm culturilor, dăunăm valorilor, dăunăm speranţei. Şi câtă nevoie avem de forţa Domnului pentru ca să ne sigileze cu iubirea sa şi cu forţa sa, pentru a opri această nebună cursă de distrugere. Distrugere a ceea ce El ne-a dat, a celor mai frumoase lucruri pe care El le-a făcut pentru noi, pentru ca noi să le ducem înainte, să le facem să crească, să dea roade... Când, în sacristie, priveam fotografiile de acum 71 de ani [Papa face aluzie la bombardarea Romei care a lovit cartierul în care se află cimitirul], m-am gândit: "Acest lucru a fost atât de grav, atât de dureros. Asta e nimic în comparaţie cu ceea ce se întâmplă astăzi". Omul ia în stăpânire totul, se crede Dumnezeu, se crede regele. Şi războaiele: războaiele care continuă, nu tocmai pentru a semăna sămânţă de viaţă. Pentru a distruge. Dar, este industria distrugerii. Este şi un sistem de viaţă care atunci când lucrurile nu se pot aranja, se aruncă: se aruncă copiii, se aruncă bătrânii, se aruncă tinerii fără loc de muncă... Această devastare a făcut-o această cultură a rebutului. Se aruncă popoare... Aceasta este prima imagine care mi-a venit, când am auzit această lectură.
A doua imagine, în aceeaşi lectură: această mulţime imensă, pe care nimeni n-o putea număra, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile... Popoarele, oamenii... Acum începe frigul: aceşti săraci, care trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa, din casele lor, din popoarele lor, din satele lor, în deşert... şi trăiesc în corturi, simt frigul, fără medicamente, înfometaţi... pentru că dumnezeul-om a pus stăpânire pe creaţie, pe tot ceea ce a făcut frumos Dumnezeu pentru noi. Dar cine plăteşte sărbătoarea? Ei! Cei mici, cei săraci, cei care din persoană au ajuns rebut. Şi asta nu este istorie veche: se întâmplă astăzi. "Dar, părinte, este departe..." - Şi aici! [În] toate părţile. Se întâmplă astăzi. Voi spune mai mult: se pare că aceşti oameni, aceşti copii înfometaţi, bolnavi, se pare că ei nu contează, că sunt dintr-o altă specie, nu sunt umani. Şi această mulţime este în faţa lui Dumnezeu şi cere: "Vă rog, mântuire! Vă rog, pace! Vă rog, pâine! Vă rog, loc de muncă! Vă rog, copii şi bunici! Vă rog, tineri cu demnitatea de a putea munci!". Dar cei persecutaţi, printre ei, cei care sunt persecutaţi pentru credinţă... "Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi m-a întrebat: «Cine sunt aceştia, care poartă haine albe, şi de unde vin?» [...] «Aceştia vin din strâmtorarea cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţat în sângele Mielului»".
Şi astăzi, fără a exagera, astăzi, în ziua Tuturor Sfinţilor, aş vrea ca noi să ne gândim la toţi aceştia, la sfinţii necunoscuţi. Păcătoşi ca şi noi, mai rău de cât noi, dar distruşi. La atâţia care vin din strâmtorarea cea mare: cea mai mare parte din lume este în strâmtorare. Şi Domnul sfinţeşte acest popor, păcătos ca şi noi, dar îl sfinţeşte cu strâmtorarea.
Şi la sfârşit, a treia imagine. Dumnezeu. Prima, devastarea; a doua, victimele; a treia, Dumnezeu. Dumnezeu: "Acum suntem fii ai lui Dumnezeu", am auzit în lectura a doua. "Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este", adică: speranţa. Şi aceasta este binecuvântarea Domnului pe care încă o avem: speranţa. Speranţa ca el să aibă milă de poporul său, să aibă milă de aceştia care sunt în strâmtorarea cea mare. Şi să aibă milă de distrugători şi să se convertească. Şi astfel, sfinţenia Bisericii merge înainte: cu aceşti oameni, cu noi care îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este. Şi care trebuie să fie atitudinea noastră, dacă vrem să intrăm în acest popor şi să mergem spre Tatăl, în această lume de devastare, în această lume de războaie, în această lume de strâmtorare? Atitudinea noastră, am auzit în Evanghelie: este atitudinea Fericirilor. Numai acel drum ne va duce la întâlnirea cu Dumnezeu. Numai acel drum ne va salva de la distrugere, de la devastarea pământului, a creaţiei, a moralei, a istoriei, a familiei, a toate. Numai acel drum: dar ne va face să trecem prin lucruri urâte, să ştiţi! Ne va aduce probleme. Persecuţie. Dar numai acel drum ne va duce înainte. Şi astfel, acest popor care suferă aşa de mult astăzi datorită egoismului devastatorilor, al fraţilor noştri devastatori, acest popor merge înainte cu Fericirile, cu speranţa de a-l găsi pe Dumnezeu, de a-l găsi pe Domnul între patru ochi, cu speranţa de a deveni sfinţi, în acel moment al întâlnirii definitive cu El.
Domnul să ne ajute şi să ne dea harul acestei speranţe, dar şi harul curajului de a ieşi din tot ceea ce este distrugere, devastare, relativism al vieţii, excludere a altora, excludere a valorilor, excludere a tot ceea ce Domnul ne-a dat: excludere a păcii. Să ne elibereze de asta şi să ne dea harul de a merge cu speranţa de a fi într-o zi între patru ochi cu El. Şi această speranţă, fraţi şi surori, nu dezamăgeşte.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
