CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA
(2-6 decembrie 2021)
Rugăciune ecumenică împreună cu migranţii
Biserica parohială "Sfânta Cruce" (Nicosia), vineri, 3 decembrie 2021
Iubiţi fraţi şi surori!
Este o mare bucurie să mă aflu aici cu voi şi să închei vizita mea în Cipru cu această întâlnire de rugăciune. Mulţumesc patriarhilor Pizzaballa şi Béchara Raï, precum şi doamnei Elisabeth de la Caritas. Salut cu afect şi recunoştinţă pe reprezentanţii diferitelor confesiuni creştine prezente în Cipru.
Un mare "mulţumesc" din inimă doresc să vă spun vouă, tineri migranţi, care aţi dat mărturiile voastre. Le-am primit cu anticipaţie în urmă cu o lună şi m-au impresionat mult şi mă emoţionează şi astăzi, încă o dată, să le aud. Dar nu este numai emoţie, este mult mai mult: este emoţia care vine din frumuseţea adevărului. Ca aceea a lui Isus când exclamă: "Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici" (Mt11,25). Şi eu îl preamăresc pe Tatăl ceresc pentru că asta se întâmplă astăzi, aici - precum şi în toată lumea -: celor mici Dumnezeu le revelează împărăţia sa, împărăţia iubirii, a dreptăţii şi a păcii.
După ce v-am ascultat pe voi, înţelegem mai bine toată forţa profetică a cuvântului lui Dumnezeu care, prin Apostolul Paul, spune: "Voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu" (Ef 2,19). Cuvinte scrise creştinilor din Efes - nu departe de aici! -; foarte depărtate în timp, dar cuvinte foarte apropiate, mai actuale ca oricând, parcă ar fi scrise astăzi pentru noi: "Voi nu sunteţi străini, ci sunteţi concetăţeni!". Aceasta este profeţia Bisericii: o comunitate care - cu toate limitele umane - întrupează visul lui Dumnezeu. Pentru că şi Dumnezeu visează, ca tine, Mariamie, care vii din Republica Democratică din Congo şi te-ai definit "plină de vise". Ca şi tine, Dumnezeu visează o lume de pace, în care fiii săi trăiesc ca fraţi şi surori. Dumnezeu vrea asta, Dumnezeu visează asta. Noi suntem cei care nu vor asta.
Prezenţa voastră, fraţi şi surori migranţi, este foarte semnificativă pentru această celebrare. Mărturiile voastre sunt ca o "oglindă" pentru noi, comunităţi creştine. Când tu, Thamara, care vii din Sri Lanka, spui: "Adesea sunt întrebată cine sunt": brutalitatea migraţiei pune în joc propria identitate, "Dar eu sunt asta? Nu ştiu... Unde sunt rădăcinile mele? Cine sunt?". Şi când spui asta, ne aminteşti că uneori şi nouă ni se pune această întrebare: "Cine eşti tu?". Şi din păcate adesea se intenţionează să se spună: "De care parte eşti? De care grup aparţii?". Dar, aşa cum ai spus tu, nu suntem cifre, nu suntem indivizi de catalogat; suntem "fraţi", "prieteni", "credincioşi", "aproapele" unii pentru alţii. Dar atunci când interesele de grup sau interesele politice, şi ale naţiunilor, presează, mulţi dintre noi ajung să fie puşi deoparte, fără să vrea asta, sclavi. Pentru că interesul întotdeauna ne face sclavi, întotdeauna creează sclavi. Iubirea, care este largă, care este contrară urii, iubirea ne face liberi.
Când tu, Maccolins, care vii din Camerun, spui că în decursul vieţii tale ai fost "rănit de ură", tu vorbeşti despre asta, despre aceste răni ale intereselor; şi ne aminteşti că ura a poluat şi relaţiile noastre între creştini. Şi asta, aşa cum ai spus tu, lasă semnul, un semn profund, care durează îndelung. Este o otravă. Da, ai făcut tu să simţim asta, cu pasiunea ta: ura este o otravă de care este greu să ne dezintoxicăm. Şi ura este o mentalitate deformată, care, în loc să ne facă să ne recunoaştem fraţi, ne arată ca adversari, ca rivali, dacă nu ca obiecte de vândut sau de exploatat.
Când tu, Rozh, care vii din Irak, spui că eşti "o persoană în călătorie", ne aminteşti că şi noi suntem o comunitate în călătorie, suntem în drum de la conflict la comuniune. Pe acest drum, care este lung şi este făcut din suişuri şi coborâşuri, nu trebuie să ne provoace frică diferenţele dintre noi, ci mai degrabă da, trebuie să ne provoace frică închiderile noastre, prejudecăţile noastre, care ne împiedică să ne întâlnim cu adevărat şi să mergem împreună. Închiderile şi prejudecăţile reconstruiesc între noi acel zid de despărţire pe care Cristos l-a dărâmat, adică duşmănia (cf. Ef 2,14). Şi atunci călătoria noastră spre unitatea deplină poate face paşi înainte în măsura în care, toţi împreună, ne îndreptăm privirea spre Isus, spre el, care este "pacea noastră" (ibid.), care este "piatra unghiulară" (v. 20). Şi el, Domnul Isus, ne vine în întâmpinare cu faţa fratelui marginalizat şi rebutat. Cu faţa migrantului dispreţuit, respins, închis, exploatat... Dar şi - aşa cum ai spus tu - a migrantului care este în călătorie spre ceva, spre o speranţă, spre o convieţuire mai umană.
Şi astfel Dumnezeu vorbeşte prin visele voastre. Pericolul este că de multe ori nu lăsăm să intre visele, în noi, şi preferăm să dormim şi să nu visăm. Este atât de uşor să privim într-o altă parte. Şi în această lume ne-am obişnuit cu acea cultură a indiferenţei, cu acea cultură a privirii într-o altă parte, şi astfel să adormim, liniştiţi. Dumnezeu nu vorbeşte prin persoanele care nu pot să viseze nimic, pentru că au totul sau pentru că inima lor s-a împietrit. Dumnezeu ne cheamă şi pe noi să nu ne resemnăm cu o lume divizată, să nu ne resemnăm cu comunităţi creştine divizate, ci să mergem în istorie atraşi de visul lui Dumnezeu, adică o omenire fără ziduri de despărţire, eliberată de duşmănie, fără a mai avea străini ci numai concetăţeni, aşa cum ne spune Paul în textul pe care l-am citat. Desigur, diferiţi şi mândri de particularităţile noastre; mândri că suntem diferiţi, de aceste particularităţi care sunt dar al lui Dumnezeu. Diferiţi, mândri că suntem aşa, dar mereu reconciliaţi, mereu fraţi.
Fie ca această insulă, marcată de o diviziune dureroasă - privesc zidul, acolo [prin poarta deschisă a bisericii] - fie ca să devină cu harul lui Dumnezeu laborator de fraternitate. Eu le mulţumesc tuturor celor care lucrează pentru asta. A gândi că această insulă este generoasă, dar nu poate face tot, pentru că numărul de oameni care vin este mai mare decât posibilităţile sale de a insera, de a integra, de a însoţi, de a promova. Apropierea geografică facilitează..., dar nu este uşor. Trebuie să înţelegem limitele de care sunt legaţi guvernanţii din această insulă. Dar există mereu în această insulă şi am văzut asta în responsabilii pe care i-am vizitat, [angajarea] de a deveni, cu harul lui Dumnezeu, laborator de fraternitate. Şi va putea să fie aşa cu două condiţii. Prima este recunoaşterea efectivă a demnităţii fiecărei persoane umane (cf. Enciclica Fratelli tutti, 8). Demnitatea noastră nu se vinde, nu se închiriază, nu trebuie pierdută. Capul sus: eu sunt fiu demn al lui Dumnezeu. Recunoaşterea efectivă a demnităţii fiecărei persoane umane: acesta este fundamentul etic, un fundament universal care este şi în centrul doctrinei sociale creştine. A doua condiţie este deschiderea încrezătoare la Dumnezeu Tatăl tuturor; şi aceasta este "plămada" pe care suntem chemaţi s-o ducem ca oameni credincioşi (cf. ibid., 272).
Cu aceste condiţii este posibil ca visul să se traducă într-o călătorie zilnică, făcută din paşi concreţi de la conflict la comuniune, de la ură la iubire, de la fugă la întâlnire. Un drum răbdător care, zi după zi, ne face să intrăm în ţara pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi, ţara unde, dacă te întreabă: "Cine eşti?", poţi să răspunzi pe faţă: "Uite, sunt fratele tău: nu mă cunoşti?". Şi a merge aşa, lent.
Ascultându-vă pe voi, privindu-vă în faţă, amintirea merge dincolo, merge la suferinţe. Voi aţi ajuns aici: dar câţi dintre fraţii voştri şi dintre surorile voastre au rămas pe stradă? Câţi disperaţi încep drumul în condiţii foarte dificile, chiar precare, şi n-au putut să ajungă? Putem vorbi despre această mare care a devenit un mare cimitir. Privindu-vă, privesc suferinţele drumului, nu ştim unde. Este istoria unei sclavii, o sclavie universală. Noi privim la ce se întâmplă şi ce-i mai rău este că ne obişnuim cu asta. "Ah, da, astăzi s-a scufundat o barcă, acolo... atâţia dispăruţi...". Dar uite că această obişnuire este o boală gravă, este o boală foarte gravă şi nu există antibiotic pentru această boală! Trebuie să mergem împotriva acestui viciu al obişnuirii de a citi aceste tragedii în ziare sau a le auzi în alte media. Privindu-vă, mă gândesc la atâţia care au trebuit să se întoarcă pentru că i-au respins şi au ajuns în lagăre, adevărate lagăre, unde femeile sunt vândute, bărbaţii sunt torturaţi, făcuţi sclavi... Noi ne plângem când citim despre lagărele din secolul trecut, cele ale naziştilor, cele ale lui Stalin, ne plângem când vedem asta şi spunem: "Dar cum de s-a întâmplat asta?". Fraţi şi surori: se întâmplă astăzi, pe coastele vecine! Locuri de sclavie. Am privit câteva mărturii filmate ale acestui lucru: locuri de tortură, de vânzare de oameni. Asta o spun pentru că este responsabilitatea mea să ajut la deschiderea ochilor. Migraţia forţată nu este un obicei aproape turistic: vă rog! Şi păcatul pe care-l avem înăuntru ne determină s-o gândim aşa: "Eh, sărmani oameni, sărmani oameni!". Şi cu acel "sărmani oameni" ştergem tot. Este războiul din acest moment, este suferinţa atâtor fraţi şi surori pe care noi nu o putem reduce la tăcere. Cei care au dat tot ceea ce aveau pentru a urca într-o barcă, noaptea, şi după aceea... fără a şti dacă vor ajunge... Şi după aceea, atâţia respinşi pentru a ajunge în lagăre, adevărate locuri de izolare şi de tortură şi de sclavie.
Aceasta este istoria acestei civilizaţii dezvoltate, pe care noi o numim Occident. Şi după aceea - scuzaţi-mă, dar aş vrea să spun ceea ce am în inimă, cel puţin pentru a ne ruga unul pentru altul şi a face ceva - după aceea, gardurile de sârmă ghimpată. Unul îl văd aici: acesta este un război de ură care desparte o ţară. Dar gardurile de sârmă ghimpată, în alte părţi unde există, se pun pentru a nu lăsa să intre refugiatul, cel care vine să ceară libertate, pâine, ajutor, fraternitate, bucurie, care fuge de ură şi se află în faţa unei uri care se numeşte sârmă ghimpată. Fie ca Domnul să trezească conştiinţa noastră a tuturor în faţa acestor lucruri.
Şi scuzaţi-mă dacă am spus lucrurile aşa cum sunt, dar nu putem să tăcem şi să privim în cealaltă parte, în această cultură a indiferenţei.
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze pe voi toţi! Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
