de Gian Franco Svidercoschi
Numai acum, dintr-o dată, aud zgomotul mării... Zile în şir a fost tăcută, cu un calm monoton incredibil. În timp ce astăzi, stârnită de vânt şi de curenţi, treptat s-a încreţit şi începe să aibă un glas gros, să mugească. Ajunge la valuri scurte, violente, până se frânge cu putere de stânci; sau intră printre bolovanii de granit, ca şi cum i-ar sufoca în vârtejurile sale, pentru da de înţeles că ea este cea mai tare, cea mai puternică.
Este un zgomot pe care-l cunosc de mulţi ani, ba mai mult, îl cunosc din totdeauna. Marea este ca ADN-ul meu, sânul meu natural. Poate datorită unei amintiri inconştiente a originilor, când eram încă la adăpost în sânul mamei mele.
Şi totuşi, astăzi, este ca şi cum aş auzi acest zgomot pentru prima dată. Şi nu numai pentru că este unicul zgomot care mă înconjoară şi mă învăluie. Ci pentru că, tocmai în acest moment, descopăr că aud zgomotul mării în manieră diferită. Diferită de cum am auzit-o mereu până acum.
Şi astăzi există într-adevăr ceva nou, complet nou: de fapt, îmi dau seama că "văd" acest zgomot. Adică îl percep, nu mai sunt numai urechile. Acum sunt şi ochii. Şi, prin intermediul ochilor, este conştiinţa. Este sufletul. Este amintirea.
Nu mă gândisem niciodată înainte, însă în zgomotul mării - acum - văd veşnicia. Văd o istorie, istoria care merge înainte din totdeauna. Văd lunga teorie interminabilă de generaţii care străbătând timpurile a perpetuat aventura umană, până în zilele noastre.
Pe acest ţărm unde se frâng valurile, dar şi pe toate celelalte ţărmuri ale planetei, s-au schimbat bărbaţii şi femeile, s-au schimbat problemele lor, stilurile lor de viaţă, s-a schimbat modul lor de a gândi, de a înfrunta urgenţele zilnice, s-a schimbat modul de a sta împreună, şi chiar modul de a se lupta, de a se ucide. S-au schimbat scenariile, peisajele, poate că s-a schimbat şi acest ţărm, şi chiar toate celelalte ţărmuri ale planetei...
Însă marea a continuat mereu aşa, să mângâie pământul cu micile sale valuri bucuroase, vesele, prietene; sau, ca acum, să se frângă pe mal cu aceste asalturi impetuoase, furioase.
Aşadar aici, în zgomotul mării, văd pentru prima dată veşnicia. Văd scurgerea lentă a vieţii omului, a lumii. Şi văd sau măcar cred că văd misterul care se află la începuturile acestei vieţi. Un mister care, deşi nu se dezvăluie, mă ajută să ajung într-un fel la începutul a toate, la începutul omului, al lumii. Şi să înţeleg că acest început nu a putut consta pur şi simplu într-o "mare explozie", într-un big bang care a avut loc dintr-o dată, în afară oricărei "reguli", a oricărei înlănţuiri de cauză-efect; după cum nu a putut să fie numai începutul unui proces realizat în autonomie absolută, în mod spontan, sau al unei evoluţii progresive marcată de un automatism mecanic, repetitiv.
Şi iată pentru ce acest început, oricât va putea să pară paradoxal pe planul raţiunii, apare acum mult mai comprehensibil şi acceptabil în relatarea din Geneză. Atunci când a fost cineva, o minte, o autoritate superioară, care zi după zi a făcut din nimic stelele, pământul, apele, despărţindu-le unele de altele, şi în sfârşit a creat o fiinţă umană după propria imagine şi asemănare. Şi după bărbat, pentru a nu-l abandona singurătăţii, a creat femeia care avea să-i fie însoţitoare de viaţă şi de drum.
Văd zgomotul mării, şi chiar aici, acum, încep să-l "văd" pe Dumnezeu, încep să aud glasul lui. Şi este un Dumnezeu care nu părăseşte nici o clipă pe omul pe care l-a creat. Şi continuă să-i vorbească, să-i amintească de faptul că i-a dat darul minunat al libertăţii pentru ca să participe ca protagonist, deja acum pe pământ, la realizarea marelui său proiect; şi nu pentru ca, reducând acea libertate la subiectivism sau, mai rău, la relativism, să pretind că face totul de unul singur, şi chiar să decidă linia de demarcaţie dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte.
Însă acest om, omul de astăzi, reuşeşte să vadă "zgomotul" lui Dumnezeu? Reuşeşte să-l vadă în cotidianitatea, în normalitatea propriei existenţe? Sau ne se întâmplă în schimb tot mai des că acest om - prin închiderea inimii sale, mai înainte decât prin închiderea societăţii moderne în faţa transcendenţei - nu ştie să-l asculte pe Dumnezeu? Şi de aceea nu mai este capabil să vadă "semnele", mereu numeroase şi mereu noi, cu care Dumnezeu revelează propria prezenţă în istoria umană?
Suntem de acum o civilizaţie a vederii, care acceptă ca bună reprezentarea realităţii care ne este turnată de instrumentele unei tehnologii pe cât de ambigue pe atât de sofisticate. Şi totuşi civilizaţia noastră observă tot mai greu ceea ce ar trebui să fie, având-o constant sub ochi, "imaginea" cea mai simplă, cea mai naturală, adică amprenta Creatorului în existenţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei.
Există credincioşi care pretind ca Dumnezeu să se manifeste în manieră vizibilă, ba chiar eclatante; cer minuni, cer să "atingă" intervenţiile milostivirii divine. Şi dacă cererile lor nu sunt "ascultate", cad în dezamăgire, dacă nu în disperare, şi ajung uneori să întoarcă spatele religiei, Bisericii. Şi asta pentru ce? Pentru că ei credeau că pot să audă "zgomotul" lui Dumnezeu în exterioritatea lucrurilor lumeşti, în grandiozitatea evenimentelor, în loc să-l vadă - să-l vadă pe Dumnezeu care se dăruieşte în Cristos Isus - cu ochii inimii, ai sufletului. Ochii credinţei.
De prea multe ori se uită asta. Se uită că credinţa poate fi ceva mult mai simplu, mult mai normal decât se crede în mod obişnuit. Există un mod de a trăi credinţa - şi de a ajunge la sfinţenie - care poate chiar să nu aibă aparent nimic "eroic", nimic extraordinar; însă în ochii lui Dumnezeu are aceeaşi valoare a credinţei celui care, pentru a nu o renega, îşi sacrifică viaţa, acceptă martiriul...
Marea, acum, a redevenit calmă. Este aşa de limpede încât cerul se oglindeşte în ea. Chipul lui Dumnezeu se reflectă în veşnicia istoriei, în viaţa fiecărui om. Ca şi cum s-ar spune că Dumnezeu trebuie căutat în situaţia concretă, obişnuită, în care trăieşte fiecare dintre noi. El este acolo, mereu. Ştie cum să se arate. Şi ştie cum să se facă auzit. Chiar prin zgomotul mării. Sau prin plânsul unui copil. Ca în noaptea aceea la Betleem, când Fiul lui Dumnezeu plânge pentru prima dată. Ca unul dintre noi. Ca toţi.
(După L'Osservatore Romano, 15 august 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
