În martie 2000, apărea în revista "Cronica", sub semnătura lui Valeriu Stancu, un articol cu titlul de mai sus; îl preiau pentru a sublinia o realitate de a cărei importanţă nu doar că nu se mai vorbeşte, dar este de-a dreptul "redusă la tăcere". Da, tăcerea e redusă la tăcere... ca importanţă şi fecunditate!
Îmi place mult de tot să mă uit în jurul meu la oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă, la biserică sau la magazine. De cele mai multe ori sunt sigur că ei nu realizează că eu îi consider, că nu îi tratez cu o indiferenţă gen "politically correct"; că îmi dau seama că trec pe lângă ei şi că încerc să înţeleg mesajele pe care privirile şi atitudinile lor normale de viaţă le transmit. Şi asta nu dintr-o obsesie de posesivitate sau dintr-o boală de identitate personală (vezi: dorinţa bolnavă de repere sau de a avea confirmări din toate părţile), ci pentru că lumea de azi, mai mult ca oricând, trăieşte sub şi din mirajul informaţiei; iar mie îmi place să absorb informaţiile transmise de oameni (nu neapărat cele de mass-media)... pentru că ţin la ei; chiar şi atunci când îmi dau seama că nu pot face mare lucru şi/sau când, pentru binele lor, trebuie să tac.
Peste tot se transmite ceva, toţi vor să zică ceva, să fascineze prin cuvintele sau... ofertele lor informaţionale. Câtă hârtie (şi bine colorată!) nu primim de la supermarketurile care de câţiva ani au apărut şi pe la noi precum ciupercile după o ploaie (aparent) caldă de vară. Nu sunt un antieuropean (din contră, dar critic!), dar aderarea la UE a adus cu sine (dacă mai era nevoie!) tot ceea ce înseamnă "a apărea cât mai frumos, bineînţeles, în exterior" cu tot ceea ce apoi presupune limbajul "politically correct" (care este cu totul altceva decât necesitatea de a vorbi cu delicateţe şi respect faţă de celălalt, conform principiului carităţii creştine).
Aşadar, forţa de suprafaţă astăzi este cuvântul. Îmi amintesc o "ecuaţie psihologica" pe care sfântul Augustin o face în "De Trinitate" când, ŕ propos de greutatea de a transpune în cuvinte intuiţiile pe care le avea cât priveşte misterul Sfintei Treimi, spune, şi parafrazez: intuiţia este informaţia cea mai completă pe care o avem noi oamenii; această intuiţie, în momentul când este supusă descifrării mentale, se umbreşte mult; această umbră îşi găseşte o manifestare şi mai diluată a intuiţiei respective când este transpusă în cuvânt (vezi, Eminescu: "Unde e cuvântul ce exprimă adevărul" din "Criticilor mei"). Câţi dintre noi se gândesc la ce ascund informaţiile de pe pliantele de oferte? Sau pe câţi îi interesează acest lucru?
Aşadar informaţia domină câmpul vieţii noastre şi de multe ori ne lăsăm târâiţi de informaţie fără a încerca mai niciodată să reflectăm asupra mecanismelor de "producţie" ale acelor informaţii. Suntem târâiţi pentru că nu prea avem curajul să... ne oprim. Suntem într-o goană continuă după... de multe ori nimic. Informaţia ne dictează ritmul unei zile, al unei săptămâni, aşa încât la un moment dat ne trezim că nu ştim ce e cu noi.
Suntem în plin Post Mare în care creştinesc ar fi să ne oprim un pic ca să putem să ne amintim de Cel care a suferit, pătimit şi murit în tăcere pentru noi, pentru mine (cf. Gal 2,20). Ne place să vorbim tuturor, de multe ori de dragul de a vorbi. Câtora dintre noi le place să asculte, să stea în tăcere în faţa celuilalt, în faţa evenimentelor vieţii şi să asculte, să se mire, să intuiască? Şi totuşi, misterul lui Dumnezeu care se lasă omorât de oameni din dragoste faţă de dânşii, poate fi intuit - deci perceput - doar în tăcere! Dumnezeu vorbeşte mereu; şi o face numai de la inimă la inimă; însă lungimea undei inimii este dată de intuiţie; ei bine, intuiţia, ca să încălzească inima, trebuie să se cuibărească în tăcere... acea tăcere care păstrează nealterat, nediluat ceea ce a fost intuit (cf. sfântul Augustin). Iar lucrurile diluate nu (ne) plac!
Spunea Schnackenburg: "Cine se urcă pe Golgota şi se întoarce vorbind, nu a înţeles nimic din ceea ce a văzut acolo; practic nu a văzut nimic". Un Dumnezeu care moare nu poate să nu-ţi închidă gura! Şi dacă ţi-o închide, o face ca să vorbească inimii tale. "Dumnezeu a ales cele nebune în ochii lumii ca să-i facă de râs pe cei înţelepţi".
Astfel, "Tibi silentium laus" se poate traduce în două moduri: "Tăcerea este lauda [care ţi se cuvine] ţie [Doamne]!" (cum traduce Valeriu Stancu). Sau "Laudă [ţi se cuvine] ţie, tăcere!". Mă opresc şi tac pentru că văd că s-a cam diluat ceea ce intuisem şi voiam să spun!
Pr. Eduard Patraşcu
