Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 mai 2022
Cateheze despre bătrâneţe: 10. Iob. Încercarea credinţei, binecuvântarea aşteptării
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Textul biblic pe care l-am ascultat încheie Cartea lui Iob, un vârf al literaturii universale. Noi îl întâlnim pe Iob pe drumul nostru de cateheză despre bătrâneţe: îl întâlnim ca martor al credinţei care nu acceptă o "caricatură" a lui Dumnezeu, ci strigă protestul său în faţa răului, până când Dumnezeu îi răspunde şi revelează faţa sa. Şi Dumnezeu la sfârşit răspunde, ca întotdeauna, în mod surprinzător: îi arată lui Iob gloria sa, dar fără a-l strivi, dimpotrivă, cu duioşie suverană, aşa cum face Dumnezeu, mereu, cu duioşie. Trebuie citite bine paginile acestei cărţi, fără prejudecăţi, fără locuri comune, pentru a percepe forţa strigătului lui Iob. Ne va face bine să intrăm la şcoala sa, pentru a învinge ispita moralismului în faţa exasperării şi a slăbirii datorită durerii de a fi pierdut totul.
În acest pasaj concluziv al cărţii - noi ne amintim istoria, Iob care pierde totul în viaţă, pierde bogăţiile, pierde familia, pierde copiii şi pierde şi sănătatea şi rămâne acolo, rănit, în dialog cu trei prieteni, apoi un al patrulea, care vin ca să-l salute: aceasta este istoria - şi în acest pasaj de astăzi, pasajul concluziv al cărţii, când Dumnezeu în sfârşit ia cuvântul (şi acest dialog al lui Iob cu prietenii săi este ca un drum pentru a ajunge la momentul în care Dumnezeu să dea cuvântul său) Iob este lăudat pentru că a înţeles misterul duioşiei lui Dumnezeu ascunse în spatele tăcerii sale. Dumnezeu îi ceartă pe prietenii lui Iob care presupuneau că ştiu tot, că ştiu despre Dumnezeu şi despre durere, şi, veniţi pentru a-l mângâia pe Iob, au ajuns să-l judece cu schemele lor preconstituite. Dumnezeu să ne ferească de acest pietism ipocrit şi îngâmfat! Dumnezeu să ne ferească de acea religiozitate moralistă şi acea religiozitate de precepte care ne dă o anumită prezumţie şi duce la fariseism şi la ipocrizie.
Iată cum se exprimă Domnul faţă de ei. Aşa spune Domnul: "I-a zis Domnul lui Elifaz din Teman: Mânia mea s-a aprins împotriva ta şi a celor doi prieteni ai tăi, pentru că nu aţi vorbit cu mine ceea ce este drept ca slujitorul meu Iob [...]". "Iob, slujitorul meu, se va ruga pentru voi. Numai în vederea lui nu voi face după nebunia voastră, căci nu aţi vorbit cu mine cele drepte ca slujitorul meu Iob" (42,7-8). Declaraţia lui Dumnezeu ne surprinde, pentru că am citit paginile înfocate ale protestului lui Iob, care ne-au lăsat uluiţi. Şi totuşi - spune Domnul - Iob a vorbit bine, şi atunci când supărat şi chiar supărat împotriva lui Dumnezeu, dar a vorbit bine, pentru că a refuzat să accepte că Dumnezeu este un "Persecutor", Dumnezeu este altceva. Şi ca răsplată Dumnezeu îi restituie lui Iob dublul tuturor bunurilor sale, după ce i-a cerut să se roage pentru acei prieteni răi ai săi.
Punctul de cotitură al convertirii credinţei are loc tocmai la apogeul răbufnirii lui Iob, acolo unde spune: "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână. După ce îmi vor roade această piele a mea, fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu îl voi vedea şi ochii mei vor privi, şi nu altcineva" (19,25-27). Acest pasaj este foarte frumos. Îmi vine în minte sfârşitul acelui oratoriu genial al lui Händel, Mesia, după acea sărbătoare a lui Aleluia lent soprana cântă acest pasaj: "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu", cu pace. Şi astfel, după tot acest lucru de durere şi de bucurie al lui Iob, glasul Domnului este altceva. "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu": este un lucru foarte frumos. Putem să-l interpretăm astfel: "Dumnezeul meu, eu ştiu că tu nu eşti persecutorul. Dumnezeul meu va veni şi îmi va face dreptate". Este credinţa simplă în învierea lui Dumnezeu, credinţa simplă în Isus Cristos, credinţa simplă că Domnul ne aşteaptă mereu şi va veni.
Cuvântul din Cartea lui Iob reprezintă în mod dramatic şi exemplar ceea ce se întâmplă realmente în viaţă. Adică asupra unei persoane, asupra unei familii sau asupra unui popor se abat încercări prea grele, încercări disproporţionate faţă de micimea şi fragilitatea umană. Adesea în viaţă, cum se spune, "plouă pe udeală". Şi unele persoane sunt cuprinse de o sumă de rele care apare cu adevărat excesivă şi nedreaptă. Şi atâtea persoane sunt astfel.
Toţi am cunoscut astfel de persoane. Am fost impresionaţi de strigătul lor, dar adesea am rămas plini de admiraţie în faţa fermităţii credinţei lor şi a iubirii lor în tăcerea lor. Mă gândesc la părinţii copiilor cu dizabilităţi grave sau la cel care trăieşte o infirmitate permanentă sau la cel din familie care stă alături de el... Situaţii agravate adesea de lipsa resurselor economice. În anumite conjuncturi ale istoriei, aceste acumulări de poveri par să fie ca o întâlnire colectivă. Este ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani cu pandemia de Covid-19 şi ceea ce se întâmplă acum cu războiul în Ucraina.
Putem justifica aceste "excese" ca o raţionalitate superioară a naturii şi a istoriei? Putem să le binecuvântăm în mod religios ca răspuns justificat la păcatele victimelor, care le-au meritat? Nu, nu putem. Există un soi de drept la protest al victimei, faţă de misterul răului, drept pe care Dumnezeu îl acordă oricui, ba mai mult, pe care el însuşi, în fond, îl inspiră. Uneori eu găsesc oameni care se apropie de mine şi îmi spun: "Dar, părinte, eu am protestat împotriva lui Dumnezeu pentru că am această problemă, acea problemă...". Dar, ştii, dragule, că protestul este un mod de rugăciune, atunci când se face aşa. Când copiii, tinerii protestează împotriva părinţilor, este un mod pentru a atrage atenţia şi a cere ca să se îngrijească de ei. Dacă tu ai în inimă vreo rană, vreo durere şi îţi vine să protestezi, protestează şi împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu te ascultă, Dumnezeu este Tată, Dumnezeu nu se înspăimântă de rugăciunea noastră de protest, nu! Dumnezeu înţelege. Dar fii liber, fii liberă în rugăciunea ta, nu închide rugăciunea ta în schemele preconcepute! Rugăciunea trebuie să fie aşa, spontană, ca aceea a unui fiu cu tatăl, care îi spune tot ceea ce îi vine în gură deoarece ştie că tatăl îl înţelege. "Tăcerea" lui Dumnezeu, în primul moment al dramei, înseamnă asta. Dumnezeu nu se va sustrage de la confruntare, dar la început îi lasă lui Iob răbufnirea protestului său, şi Dumnezeu ascultă. Probabil, uneori, ar trebui să învăţăm de la Dumnezeu acest respect şi această duioşie. Şi lui Dumnezeu nu-i place acea enciclopedie - s-o numim aşa - de explicaţii, de reflecţie pe care o fac prietenii lui Iob. Acela este suc de limbă, care nu este corect: este acea religiozitate care explică tot, dar inima rămâne rece. Lui Dumnezeu nu-i place asta. Îi place mai mult protestul lui Iob sau tăcerea lui Iob.
Mărturisirea de credinţă a lui Iob - care se evidenţiază tocmai din apelul său neîncetat la Dumnezeu, la o dreptate supremă - se completează la sfârşit cu experienţa aproape mistică, aş spune eu, care-l face să spună: "Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut" (42,5). Câţi oameni, câţi dintre noi după o experienţă un pic urâtă, un pic întunecată, trece mai departe şi îl cunoaşte pe Dumnezeu mai bine decât înainte! Şi putem spune, ca Iob: "Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut", pentru că te-am întâlnit. Această mărturie este deosebit de credibilă dacă bătrâneţea o ia asupra sa, în fragilitatea şi pierderea sa progresivă. Bătrânii au văzut multe în viaţă! Şi au văzut şi inconsistenţa promisiunilor oamenilor. Oameni ai legii, oameni de ştiinţă, chiar oameni ai religiei, care confundă persecutorul cu victima, imputând acesteia responsabilitatea deplină a propriei dureri. Greşesc!
Bătrânii care găsesc drumul acestei mărturii, care converteşte resentimentul datorat pierderii în tenacitatea pentru aşteptarea promisiunii lui Dumnezeu - există o schimbare, de la resentimentul datorat pierderii spre o tenacitate pentru a urmări promisiunea lui Dumnezeu - aceşti bătrâni sunt un prezidiu de neînlocuit pentru comunitate în înfruntarea excesului răului. Privirea credincioşilor care se îndreaptă spre Răstignit învaţă tocmai asta. Fie ca s-o putem învăţa şi noi, de la atâţia bunici şi bunicuţe, de la atâţia bătrâni care, ca Maria, unesc rugăciunea lor, uneori sfâşietoare, cu aceea a Fiului lui Dumnezeu care pe cruce se abandonează Tatălui. Să-i privim pe vârstnici, să privim pe bătrâni, pe bătrâne, pe bătrânele; să-i privim cu iubire, să privim experienţa lor personală. Eu au suferit mult în viaţă, au învăţat mult în viaţă, au trecut prin atâtea, dar la sfârşit au această pace, o pace - eu aş spune - aproape mistică, adică pacea întâlnirii cu Dumnezeu, aşa încât pot să spună "Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut". Aceşti bătrâni se aseamănă cu acea pace a Fiului lui Dumnezeu pe cruce care se abandonează Tatălui.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
