Preot, rege şi profet - cel care preia întreita misiune a lui Isus - preotul - aude mereu şi mereu glasul atâtor inimi întrebând şi rugându-se "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne e de ajuns" (In 14.8).
Iată întrebarea la care reculegerea de la Centrul Cultural "Xaverianum" deschide calea răspunsului.
Şi de data aceasta, pr. Henryk Urban, SJ, a ales un text şocant ca să "înmoaie inima înainte de a fi prea târziu", fiindcă "vremurile sunt şocante". Citind textul, te întrebi dacă nu cumva inima sfâşiată de durere condusă de o minte lucidă a cine-ştie-cărui jurnalist de mare curaj face "radiografia" timpului prezent. Fiindcă tot ceea ce profetul Osea spune şi trăieşte, pare că se referă la evenimente actuale şi nu la fapte de acum 3.000 de ani. Cuvintele sunt dure, vorbele tăioase, dar cartea profetului este în întregime chemarea disperată la convertire. Fiindcă în noianul de expresii tari (pe care şi astăzi - deşi suntem demult obişnuiţi cu vocabularul mass-mediei - ezităm să le pronunţăm) - exista totuşi un cuvânt de o tandreţe infinită: "heşed", expresia perfectă pentru iubirea lui Dumnezeu.
"Arată-ni-l pe Tatăl" - şi chipul lui Dumnezeu se luminează deodată prin nesfârşirea iubirii sale: Dumnezeu îşi dăruie iubirea ca soţ fidel (Osea 1,3), ca un tată pentru copiii lui (Osea 11,1-4), ca medic care intervine pentru binele poporului său (Osea 6.1), ca germene al remuşcării consumând conştiinţa fiecăruia (Osea 5,12) şi a tuturor deopotrivă, amintind atotputernicia sa (Osea 5,14), fiindcă planul său mântuitor ajunge întotdeauna la împlinire.
Iubirea lui Dumnezeu este infinită, absolută, fără umbre, totală şi instantanee pentru fiecare element al Creaţiei, aici şi acum, dar iubirea lui nu poate fi văzută decât prin ochii iubirii noastre.
De fapt aceasta este "credinţa", cu cele două dimensiuni ale sale: privirea îndreptată spre Dumnezeu şi comportamentul moral. Cele două aspecte, "vertical" şi "orizontal" sunt strâns legate între ele: una se verifică prin cealaltă, iar "comportamentul moral verifică profunzimea credinţei noastre". Comentând textul, părintele relevă pericolele care ameninţă credinţa: psihologizarea (credinţa golită de conţinut şi practicată doar pentru confortul psihic) şi "socializarea" credinţei (jertfele în templu, pelerinajele, risipirea în tot felul de acţiuni "altruiste", dar golite de iubire etc. care nu sunt decât încercări de "mituire" a lui Dumnezeu). Pe crucea credinţei noastre (legătura cu Dumnezeu şi comportamentul moral), apariţia "durerii interioare relevă credinţa autentică, nu religiozitatea falsă şi indică nevoia de convertire sau lipsa progresului spiritual care cere aprofundarea legăturii cu Dumnezeu".
"Credinţa, iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu" (Osea 4.1) aveau să se reflecte în "credinţa, iubirea şi speranţa" adusă de Noul Testament - fiindcă trezirea inimii este aceea care aduce cunoaşterea lui Dumnezeu.
"Arată-ni-l pe Tatăl" - iată de ce venim la reculegere şi iată motivul pentru care meditaţia ignaţiană cere suprimarea raţiunii: doar aşa inima "se umple de Dumnezeu". Iar rugăciunea devine astfel înfăptuire, fiindcă rugăciunea adevărată este dorul de Dumnezeu.
"Arată-ni-l pe Tatăl": şi iată, reculegerea ignaţiană ne dăruie iubirea Tatălui, ca să-l primim, să-i facem sălaş şi să-l putem vedea de-adevărat acolo unde ne vorbeşte mereu: în inima noastră. Fiindcă dincolo de dureri, nelinişti, remuşcări, egoism şi invidii şi mai ales, dincolo de autosuficienţa şi nepăsarea noastră pentru propriul progres spiritual, există chemarea acelui negrăit suspin din inima noastră: dorul de Dumnezeu.
Preot, rege şi profet, cel care preia întreita misiune a lui Isus - preotul nostru - o aude.
Dar noi, noi o auzim?
Şi dacă o auzim, chiar ne pasă de ea?
Dr. Ecaterina Hanganu
