Publicăm în continuare textul omiliei ţinute de Benedict al XVI-lea în timpul Liturghiei celebrate duminică dimineaţa, 2 septembrie 2012, cu grupul de foşti studenţi ai săi adunaţi în Centrul Mariapoli din Castel Gandolfo.
Iubiţi fraţi şi surori,
Răsună încă profund în mine cuvintele cu care, în urmă cu trei ani, cardinalul Schönborn ne-a făcut exegeza acestei Evanghelii: misterioasa corelaţie a interiorului cu exteriorul şi ceea ce-l face pe om necurat, ceea ce-l contaminează şi ceea ce este curat. De aceea, astăzi nu vreau să fac şi eu exegeza acestei Evanghelii, sau voi face asta numai marginal. În schimb voi încerca să spun un cuvânt despre cele două lecturi.
În Deuteronom vedem "bucuria legii": lege nu ca legătură, ceva care ne ia libertatea, ci cadou şi dar. Atunci când celelalte popoare vor privi spre acest mare popor - aşa spune Lectura, aşa spune Moise - atunci vor spune: Ce popor înţelept! Vor admira înţelepciunea acestui popor, echitatea legii şi apropierea Dumnezeului care stă alături de el şi care-i răspunde atunci când este chemat. Aceasta este bucuria umilă a Israelului: să primească un dar de la Dumnezeu. Acest lucru este diferit de triumfalismul, de orgoliul de ceea ce vine de la noi înşine: Israelul nu este orgolios de propria lege cum putea să fie Roma de dreptul roman ca dar oferit omenirii, ca Franţa probabil de "Code Napoléon", ca Prusia de "Preußisches Landrecht" etc. - opere ale dreptului pe care le recunoaştem. Însă Israel ştie: această lege n-a făcut-o el însuşi, nu este rod al genialităţii sale, este dar. Dumnezeu i-a arătat ce este dreptul. Dumnezeu i-a dat înţelepciune. Legea este înţelepciune. Înţelepciune este arta de a fi oameni, arta de a putea trăi bine şi de a putea muri bine. Şi se poate trăi şi muri bine numai atunci când s-a primit adevărul şi când adevărul ne indică drumul. A fi recunoscători pentru darul pe care noi nu l-am inventat, dar care ne-a fost oferit în dar, şi a trăi în înţelepciune; a învăţa, graţie darului lui Dumnezeu, să fim oameni în mod drept.
Evanghelia ne arată însă că există şi un pericol - cum se spune chiar direct la începutul textului de astăzi din Deuteronom: "să nu adaugi, să nu elimini nimic". Ne învaţă că, odată cu trecerea timpului, la darul lui Dumnezeu s-au adăugat aplicaţii, opere, obiceiuri umane, care crescând ascund ceea ce este propriu înţelepciunii dăruite de Dumnezeu, aşa încât a devenit o adevărată legătură care trebuie ruptă, sau a dus la prezumţie: noi l-am inventat!
Dar să trecem la noi, la Biserică. De fapt, conform credinţei noastre, Biserica este Israelul care a devenit universal, în care toţi devin, prin intermediul Domnului, fii ai lui Abraham; Israelul devenit universal, în care persistă nucleul esenţial al legii, lipsit de contingenţele timpului şi ale poporului. Acest nucleu este pur şi simplu Cristos însuşi, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi iubirea noastră faţă de El şi faţă de oameni. El este Torah vie, este darul lui Dumnezeu pentru noi, în care, acum, primim cu toţii înţelepciunea lui Dumnezeu. În faptul de a fi uniţi cu Cristos, în acest "a merge cu" şi "a trăi cu" El, învăţăm noi înşine cum să fim oameni în mod corect, primim înţelepciunea care este adevăr, ştim să trăim şi să murim, pentru că El însuşi este viaţa şi adevărul.
Deci, se potriveşte Bisericii, ca pentru Israel, să fie plină de recunoştinţă şi de bucurie. "Care popor poate spune că Dumnezeu este aşa de aproape de el? Care popor a primit acest dar?". Nu l-am făcut noi, ne-a fost dăruit. Bucurie şi recunoştinţă pentru faptul că-l putem cunoaşte, că am primit înţelepciunea de a trăi bine, care este ceea ce ar trebui să-l caracterizeze pe creştin. De fapt, în Creştinismul de la începuturi era aşa: faptul de a fi eliberat din întunericul mersului pe bâjbâite, al ignoranţei - ce sunt? Pentru ce sunt? Cum trebuie să merg înainte? -, faptul de a fi devenit liber, faptul de a fi în lumină, în amploarea adevărului. Aceasta era convingerea fundamentală. O recunoştinţă care se iradia în jur şi care astfel îi unea pe oameni în Biserica lui Isus Cristos.
Dar şi în Biserică există acelaşi fenomen: elemente umane se adaugă şi conduc ori la prezumţie, la aşa-numitul triumfalism care se laudă pe sine însuşi în loc de a da laudă lui Dumnezeu, sau la legătură, care trebuie eliminată, ruptă şi zdrobită. Ce trebuie să facem? Ce trebuie să spunem? Cred că ne aflăm tocmai în această fază, în care vedem în Biserică numai ceea ce este făcut de noi înşine şi ne este stricată bucuria credinţei; că nu mai credem şi nu mai îndrăznim să spunem: El ne-a indicat cine este adevărul, ce este adevărul, ne-a arătat ce este omul, ne-a dăruit dreptatea vieţii drepte. Noi suntem preocupaţi să ne lăudăm numai pe noi înşine şi ne temem să ne lăsăm legaţi de regulamente care ne împiedică în libertatea şi în noutatea vieţii.
Dacă citim astăzi, de exemplu, în Scrisoarea lui Iacob: "Aţi fost născuţi printr-un cuvânt de adevăr", cine dintre noi ar îndrăzni să se bucure de adevărul care ne-a fost dăruit? Ne vine imediat întrebarea: dar cum putem avea adevărul? Aceasta este intoleranţă! Ideea de adevăr şi de intoleranţă astăzi sunt complet unite între ele şi astfel nu mai îndrăznim să credem deloc în adevăr sau să vorbim despre adevăr. Pare să fie departe, pare ceva la care este mai bine să nu se recurgă. Nimeni nu poate spune: am adevărul - aceasta este obiecţia care se aduce - şi, pe bună dreptate, nimeni nu poate avea adevărul. Adevărul e cel care ne posedă, este ceva viu! Noi nu suntem posesorii săi, ci suntem înşfăcaţi de el. Numai dacă ne lăsăm conduşi şi mişcaţi de el, rămânem în el, numai dacă suntem, cu el şi în el, pelerini ai adevărului, atunci este în noi şi pentru noi. Cred că trebuie să învăţăm din nou acest "a nu - avea - adevărul". Aşa cum nimeni nu poate spune: am copii - nu sunt o posesie a noastră, sunt un dar, şi ca dar al lui Dumnezeu ne sunt daţi pentru o misiune - tot aşa nu putem spune: am adevărul, ci adevărul a venit spre noi şi ne stimulează. Trebuie să învăţăm să ne lăsăm mişcaţi de el, să ne lăsăm conduşi de el. Şi atunci va străluci din nou: dacă el însuşi ne conduce şi ne pătrunde.
Dragi prieteni, vrem să-i cerem Domnului să ne ofere acest dar. Sfântul Iacob ne spune astăzi în Lectură: nu trebuie să vă limitaţi să ascultaţi Cuvântul, trebuie să-l puneţi în practică. Acesta este un avertisment cu privire la intelectualizarea credinţei şi a teologiei. Este o teamă a mea în acest timp, când citesc atâtea lucruri inteligente: ca să devină un joc al intelectului în care "pasăm mingea", în care totul este numai o lume intelectuală care nu pătrunde şi nu formează viaţa noastră, deci care nu ne introduce în adevăr. Cred că aceste cuvinte ale sfântului Iacob se îndreaptă chiar spre noi ca teologi: nu numai să ascultăm, nu numai intelect - a face, a ne lăsa formaţi de adevăr, a ne lăsa conduşi de el! Să-l rugăm pe Domnul ca să ni se întâmple asta şi ca astfel adevărul să devină puternic deasupra noastră şi ca să cucerească forţă în lume prin intermediul nostru.
Biserica a pus cuvântul din Deuteronom - "Unde este un popor de care Dumnezeu este aşa de aproape cum este Dumnezeul nostru aproape de noi, ori de câte ori îl invocăm?" - în centrul Oficiului divin de la Corpus Domini şi i-a dat astfel o nouă semnificaţie: unde este un popor de care Dumnezeul său este aşa de aproape cum este Dumnezeul nostru aproape de noi? În Euharistie acest lucru a devenit realitate deplină. Desigur, nu este numai un aspect exterior: cineva poate sta aproape de tabernacol şi, în acelaşi timp, să fie departe de Dumnezeul cel viu. Ceea ce contează este apropierea interioară! Dumnezeu ne-a devenit aşa de apropiat încât El însuşi este un om: acest lucru trebuie să ne descumpănească şi să ne surprindă mereu din nou! El este aşa de aproape încât este unul dintre noi. Cunoaşte fiinţa umană, "gustul" fiinţei umane, o cunoaşte dinăuntru, a încercat-o cu bucuriile sale şi suferinţele sale. Ca om, îmi este aproape, aproape "la îndemâna glasului" - aşa de aproape încât mă ascultă şi încât pot să ştiu: El mă aude şi mă ascultă, chiar dacă probabil nu cum eu îmi imaginez.
Să ne lăsăm umpluţi din nou de această bucurie: unde este un popor de care Dumnezeu este aşa de aproape cum este Dumnezeul nostru aproape de noi? Aşa de aproape încât este unul dintre noi, încât mă atinge dinăuntru. Da, încât intră înlăuntrul meu în sfânta Euharistie. Un gând chiar descumpănitor. Despre acest proces, sfântul Bonaventura a folosit, odată, în rugăciunile sale de Împărtăşanie, o formulare care zguduie, aproape înspăimântă. El spune: Domnul meu, cum ţi-a putut veni în minte să intri în latrina murdară a trupului meu? Da, El intră înlăuntrul mizeriei noastre, face asta cu conştiinţă şi face asta pentru a ne pătrunde, pentru a ne curăţa şi pentru a ne reînnoi, aşa încât, prin intermediul nostru, în noi, adevărul să fie în lume şi să se realizeze mântuirea. Să-i cerem Domnului iertare pentru indiferenţa noastră care ne face să ne gândim numai la noi înşine, pentru egoismul nostru care nu caută adevărul, ci care urmează propria obişnuinţă şi care probabil adesea face să pară creştinismul numai ca un sistem de obişnuinţe. Să-i cerem ca El să intre, cu putere, în sufletele noastre, să apară în noi şi prin intermediul nostru - şi ca astfel bucuria să se nască şi în noi: Dumnezeu este aici şi mă iubeşte, este mântuirea noastră! Amin.
(După L'Osservatore romano, 5 septembrie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
