Un text şocant. Aşa a fost textul ales de părintele Henryk Urban, SJ, pentru meditaţia ignaţiana de la 24 aprilie 2010 la Centrul "Xaverianum" din Iaşi.
Altfel spus, un text pe care, dacă am răsfoi singuri Biblia, probabil că nu l-am alege - fiindcă întotdeauna căutăm întărire, curaj, speranţă şi, dacă se poate, ceva mai multă bucurie, dreptate şi iubire decât vedem zi de zi în jurul nostru. Or profetul Osea descrie o perioadă cumplită în istorie (în jurul anilor 755-710 înainte de Cristos) unde durata domniilor abia dacă se măsura în luni de zile, asasinul urmând firesc la tron împăratului pe care l-a ucis - iar lista (incompletă) a ticăloşiilor împotriva cărora a vorbit profetul cuprinde: crime şi vărsări de sânge (4:2; 5:2; 6:8),- tâlhării la drumul mare (7:1), imoralitate practicată pe scară naţională (4:2,11; 7:4),necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7), idolatrie (4:12-13; 8:5; 10:1, 5); şi uluitoarea afirmaţie (13:2): "jertfind oameni, sărută viţei!", lipsa de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4) etc.
Dar primele trei capitole, care au reprezentat tema reculegerii, sunt autobiografice şi simbolice, având ca temă căsătoria profetului, semn al alianţei lumii cu Dumnezeu. Şocantă e porunca Domnului privind o căsătorie inacceptabilă, şocant e divorţul şi iarăşi, şocantă e căsătoria din nou cu aceeaşi femeie: profetul, reprezentându-l pe Dumnezeu, e însă statornic şi plin de iubire faţă de soţia sa. Spre deosebire de imaginea unui Dumnezeu-judecător, de care ne temem şi-l ascultăm de frică, pe care nu-l iubim şi nici el nu ne iubeşte (aşa cum ne imaginăm de obicei pe Dumnezeu în Vechiul Testament), aici Dumnezeu apare blând, milostiv, mărturisindu-şi iubirea în cuvinte pline de emoţie şi iubind statornic, până la încălcarea propriei legi, creatura sa.
Cartea lui Osea e cea mai veche din cărţile profetice, iar prin imaginea simbolică pe care o comunică despre Dumnezeu, Osea e un profet revoluţionar.
Fiindcă aici, în amalgamul de necinste, infidelitate şi statornicie, patimi şi iubire, căutare disperată a propriului bine, încălcarea legilor şi speranţa convertirii, se face auzită vocea lui Dumnezeu: "Iată, eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei" (Osea 2,16). Vocea lui se face auzită în pustiu, loc al tuturor spaimelor şi ameninţării cu extincţia, vocea lui vorbeşte inimii ei şi în felul acesta creaţia, însemnând convertirea, începe din nou. Inima este "primum movens, ultimum moriens" (cel puţin un segment al auriculului drept), astfel încât întreaga viaţă a omului şi naturii stă sub semnul iubirii lui Dumnezeu. De fapt, iubirea statornică a lui Dumnezeu structurează arborele cosmic al firii: în ziua "logodnei după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste" (Osea 2,21), (Dumnezeu) "răspunde cerurilor, iar cerurile vor răspunde pământului" şi întreaga natură revine la armonia dintâi. Dar omul şi iubirea lui Dumnezeu pentru creatura sa rămân în centru. Acesta e axul în jurul căruia se rotesc cerul şi pământul, timpul şi anotimpurile, roadele pământului şi vietăţile - toate sunt cuprinse aici, dar omul are liberul arbitru - de aceea e "atras, dus în pustiu" pentru ca în cele din urmă suferinţa să facă tot ceea ce n-a reuşit iubirea, blândeţea, statornicia: convertirea fiinţei umane, care are ca efect bucuria ei şi restabilirea armoniei cosmice.
"A vorbi inimii" e parabola creaţiei. Dar nu poţi vorbi inimii, decât cu inima - or creaţia este cu adevărat în inima lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare, pe nume şi vorbeşte inimii fiecăruia, rostind cuvintele vieţii.
Dar într-o lume de zgomote, câţi dintre noi sunt dispuşi să le audă, înainte ca suferinţa să devină absolut necesară pentru convertire?!
Textul e într-adevăr şocant, dar mesajul său e plin de speranţă. Nu există un Dumnezeu al Vechiului Testament şi un altul al Noului Testament - e unul şi acelaşi, drept şi plin de iubire, îndepărtat şi de neatins, dar aflat de fapt aici, în inima fiecăruia, bun şi milostiv, suferind el însuşi suferinţa creaturii sale - fiindcă e Tatăl lui Isus.
Şi acum, fiecare dintre noi avem de ales: sau zgomotele circului într-o lume dezlănţuită ("panem et circenses" ni se oferă din plin oră de oră, în toate zilele săptămânii) sau regenerarea spirituală în lumina şi pacea inimii, unde răsuna cuvântul vieţii. Alegerea ne aparţine.
Fiindcă reculegerea spirituală e sămânţa presărată de Dumnezeu pe pământ: ce se întâmplă mai departe, depinde de solul în care cade.
Dr. Ecaterina Hanganu
