Reflecţie: Sfântul Francisc Xaveriu şi "Xaverianum"
Suntem în Advent. Colindătorii cântă: "Dar deschideţi poarta inimilor voastre/ N-am venit să cerem/ Am venit sa dăm"1. Ca misionarii dintotdeauna, ei vin să ne aducă şi să ne dăruiască vestea cea bună. Soarele se oglindeşte şi într-un bob de rouă, şi într-un râu, şi în mare, şi în oceane - dar mai ales în inima omului, iar cântece de sărbători se află pretutindeni în lume şi toate vorbesc, în felul lor, despre lumină şi speranţă.
Cu o astfel de speranţă în inimă, Francisc2 a plecat de la castelul Xavier al familiei sale de lângă Pamplona3. Avea 19 ani şi mergea la Paris pentru studii. Înainte de plecare, Francisc s-a oprit şi s-a rugat îndelung în faţa crucifixului romanic din capelă. Cristos, cu ochii închişi şi purtând deja rănile aducătoare de moarte, surâdea, cu o bucurie aparent inexplicabilă. Imaginile actuale prezintă doar atât: crucifixul cu "Isus surâzând". Dar de ce şi la ce surâdea Isus? Aveam s-o aflăm mult mai târziu, de la pr. Marius Taloş, iezuit, care a fost la castel. În spatele crucifixului, pe întreg peretele capelei, se desfăşoară dansul macabru al morţii. Comparativ, crucifixul pare mic, dar victoria sa asupra morţii este adevărată, sigură şi pentru totdeauna. Aceasta este imaginea cu care tânărul nobil a părăsit ţara bascilor. Nu avea s-o mai revadă niciodată. Ajuns la Paris, plin de dorinţa de a realiza fapte măreţe - ca orice tânăr - visul lui avea să se împlinească: urmându-l pe Isus, avea să surâdă pentru totdeauna, învingând moartea.
Personalitate strălucitoare, carismatică, obţinând în cursul studiilor la Universitatea din Paris rezultate de excepţie, ar fi putut să ducă o viaţă îmbelşugată şi plină de glorie, cunoscând succesul, după criteriile de atunci - şi de astăzi - dar "ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul?" (Mc 8,36). Convins de colegul său mai vârstnic, Ignatius de Loyola, a devenit, în 1534, unul din cei şapte fondatori ai Societăţii lui Isus, Ad Maiorem Dei Gloriam4. Francisc Xaveriu a fost hirotonit în 1537 la Veneţia. Două misiuni au iezuiţii: educaţia spre excelenţă având la bază trăirea adecvată şi deplină a comuniunii cu Dumnezeu şi evanghelizarea.
Timp de zece ani (1541-1552), Francisc a realizat munca a mii de misionari individuali, răspândind credinţa catolică din Goa (teritoriu portughez aflat în vestul Indiei), în sudul Indiei, în Ceylon, Bengal, Capul Comorin, insulele Molucce, Malacca, Japonia. A adus vestea cea bună, convertind sute de mii de persoane, la lumina şi căldura speranţei în Isus. Aşteptând o ambarcaţiune care să-l ducă spre China, ca să-şi continue munca de evanghelizare, a murit singur, istovit, pe pământul gol şi rece, în ceaţa şi frigul insulei japoneze Sancian. Fusese adus în coliba sa, de un tânăr chinez, numit Antiry, care îl găsise în comă pe ţărm. Era ziua de 3 decembrie 1552.
Francisc Xaveriu este cel mai mare misionar, după sfântul Paul. Avea darul limbilor, darul bilocaţiei, putea să liniştească furtuna pe mare, să redea orbilor vederea etc.
Dar oare a învins moartea? Desigur, pentru cei pe care i-a convertit şi pentru sine însuşi.
Dar sfântul Francisc Xaveriu a fost victorios şi într-un alt fel, "smulgându-i morţii prada". Avea darul vindecărilor, dar şi al "învierii din morţi". Istoria aminteşte doar câteva cazuri: un tânăr muşcat de un şarpe veninos, un copil înecat într-o fântână, un tânăr şi o tânără ucişi de ciumă. O familie de tineri îl însoţea pe sfântul Francisc Xaveriu pentru catehizare. Într-o noapte, soţul a fost muşcat de o cobră şi a fost găsit mort a doua zi dimineaţa. Sfântul Francisc Xaveriu a luat salivă din gura sa, a atins piciorul tânărului, a făcut semnul crucii asupra lui şi apoi l-a luat de mână, cerându-i, în numele lui Isus Cristos, să învie. Şi aşa a fost. Cronicile mai amintesc despre învierea unui tânăr care murise de "febră malignă" şi, după 24 de ore, înfăşurat în giulgiu, era condus la mormânt. Ca Isus cu fiul văduvei din Naim, lui Francisc i-a fost milă de jalea părinţilor, a îngenuncheat în pulberea drumului, s-a rugat, apoi a făcut semnul crucii asupra cadavrului, l-a stropit cu agheasmă, a sfâşiat giulgiul şi i-a poruncit tânărului, în numele lui Isus Cristos, să învie - ceea ce s-a şi întâmplat. La fel, a procedat dezgropând cadavrul unui bărbat după 24 de ore (la Quilon, lângă Capul Comorin), sau al unei fetiţe moartă de trei zile şi îngropată, aflată deja în descompunere. Cronicile oferă amănunte privind locul, felul în care s-a produs învierea şi faptul că, în fiecare caz, starea de sănătate a fost restabilită instantaneu. Cei care au asistat la asemenea minuni au cerut să fie botezaţi. La fel, şi familia musulmană a fetiţei care fusese înviată de sfântul Francisc în timp ce se afla pe vasul Santa Croce, spre San Chan - şi multe alte cazuri.
Poate că nouă, celor dotaţi cu inteligenţa rece a epocii noastre, ni se par neverosimile toate acestea. Trăim într-o lume înstrăinată de ea însăşi pentru că s-a înstrăinat de Dumnezeu, o lume căreia "îi clănţănesc dinţii de frigul din inimi"5. Dar între noi sunt oameni-făclii care ne pot aprinde inimile, astfel încât în lumina credinţei să-L putem vedea cu adevărat pe Isus - nu ca pe o filă de carte, ci aşa cum este, în fiecare dintre noi - bucuria şi viaţa noastră. Astfel de oameni-făclii sunt "copiii" sfântului Ignaţiu de Loyola, ai sfântului Francisc şi ai tuturor sfinţilor, martirilor, preoţilor şi fraţilor iezuiţi.
Şi dacă, la cinci ani de când iezuiţii şi-au suspendat temporar activitatea în Iaşi, noi nu-i uităm, este pentru că inima nu uită niciodată.
La mulţi ani, Xaverianum!
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Versuri de Elena Farago.
2 Sfântul Francisc Xaveriu: preot iezuit (7 aprilie 1506 - 2 decembrie 1552).
3 Se află în zona bască a Navarrei, în Spania.
4 "Spre mai marea glorie a lui Dumnezeu" - deviza iezuiţilor ("Instaurare Omnia Ad Maiorem Dei gloriam").
5 După expresia lui Georges Bernanos.
