Al IV-lea centenar al Propagandei Fide
şi al canonizării patronului misiunilor - Francisc Xaveriu
În alergare pentru a evangheliza continentul asiatic
de Camillus Johnpillai,
şef de oficiu la Dicasterul pentru Evanghelizare
Pontificatul scurt al lui Grigore al XV-lea (1621-1623) a fost foarte important pentru renaşterea catolică. La 6 ianuarie 1622, papa a instituit noua Sfânta Congregaţie "De Propaganda Fide". După aceea, constituţia apostolică Inscrutabili Divinae, din 22 iunie, a explicat în detaliu competenţele sale ca autoritate centrală care se ocupa de întregul domeniu al misiunilor.
Centralizarea activităţii evanghelizatoare într-un unic organism avea multe avantaje, mai ales pentru că asigura o mai bună coordonare a muncii. Contribuţia sa imensă la expansiunea misiunilor de-a lungul secolelor nu face decât să amintească validitatea permanentă a mandatului misionar al Bisericii.
Propaganda Fide a fost chemată să desfăşoare un rol de importanţă primară în ceea ce priveşte reflecţia şi planurile de acţiune de care avea nevoie Biserica pentru a fi orientată în mod mai decis la misiune în diferitele sale forme. În acelaşi timp, trebuia să menţină relaţii strânse cu diferitele forţe, precum institutele călugăreşti, clerul secular sau organizaţiile laice care se dedicau activităţilor de evanghelizare. În afară de asta, printre îndatoririle sale era aceea de a recruta personalul şi a-l distribui în funcţie de nevoile mai presante din diferitele regiuni şi de a elabora planuri de acţiune şi principii adecvate muncii de răspândire a credinţei.
Încă de la instituirea sa în urmă cu patru secole, dicasterul a prestat atenţie deosebită problemelor referitoare la obiceiurile locale, amintind celor angajaţi în apostolat să arate respectul cuvenit culturilor şi obiceiurilor autohtone, afară de cazul în care erau în mod deschis contrare religiei sau bunei civilizaţii.
Istoria misiunilor în fiecare continent este unică, dată fiind diversitatea de situaţii, priorităţi, probleme şi provocări. Cât priveşte vastul continent asiatic, sfântul iezuit Francisc Xaveriu se evidenţiază ca una din cele mai mari figuri misionare în istoria Bisericii.
Ca pentru Sfântul Paul în timpul apostolic, şi câmpul său de misiune a fost foarte extins: din Goa în India la Japonia în Orientul Extrem. În arcul de doar zece ani (1542-1552), el a reuşit să răspândească credinţa în rândul unei mari varietăţi de popoare, botezând mii de persoane.
În ziua în care Biserica îi celebrează comemorarea liturgică este oportun de amintit al patrulea centenar al canonizării sale în 1622, care coincide cu instituirea, în acelaşi an, a Propaganda Fide ca oficiu central al Bisericii pentru răspândirea credinţei.
Munca apostolică a lui Francisc Xaveriu a contribuit, împreună cu întemeierea dicasterului, la misiunea evanghelizatoare a Bisericii în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea.
Printre primii însoţitori ai lui Ignaţiu de Loyola, fondator al Societăţii lui Isus, Francisc Xaveriu (1506-1552) a devenit prototipul misionarilor moderni.
În secolul al XVI-lea, evanghelizarea continentului asiatic a asumat mare elan prin lucrarea sa şi a altor iezuiţi. Ei au adoptat noi metode pentru a desfăşura munca, în special prin studiul limbii şi adaptarea la obiceiurile locale ca instrumente importante pentru a răspândi credinţa.
Continentul asiatic, cu teritoriul său vast şi populat şi cu prezenţa de mari religii şi tradiţii spirituale, constituie o mare provocare. Ceea ce impresionează mai mult este diversitatea de rase şi de popoare, la care se adaugă practici, culturi, mentalităţi şi limbi antice. Această realitate subliniază importanţa adaptării şi a acomodării pentru o comunicare eficace ad gentes. "Biserica are cel mai profund respect faţă de aceste tradiţii şi încearcă să împletească un dialog sincer cu adepţii lor" (Ecclesia in Asia, nr. 6).
Evanghelizarea este o realitate unică, dar complexă. Include mărturia personală, dialogul, dezvoltarea umană, înculturarea, dar mai ales proclamarea Veştii bune, urmată de crearea de comunităţi ecleziale.
Istoria misionară catolică în India a avut o nouă cotitură cu venirea lui Francisc Xaveriu la Goa în 1542. După ce a petrecut acolo câteva luni, a continuat spre Coasta Coromandel în sudul sub-continentului indian, care a devenit noul câmp în care să lucreze.
Ca misionar a dat maximul. Toată viaţa a alergat şi a fost în mişcare cu dorinţa arzătoare de a salva suflete. Metodele sale cuprindeau învăţarea elementelor şi practicilor mai simple ale credinţei pe cei care au primit botezul şi de a-i boteza pe cei pe care-i putea.
Învăţământul lui Francisc Xaveriu era scurt: Rugăciunea Domnului, Bucură-te Marie, Crezul apostolilor şi cele zece porunci. Nu avea timp pentru a transmite altceva.
A fost convins mereu că răsplata cea mai bună pentru trudele sale i-o ofereau copiii. Exercita o atracţie minunată asupra celor mai mici, care se îngrămădeau în jurul lui oriunde ar fi mers; şi adesea continuau să meargă la el, aşa încât nu avea timp pentru a mânca sau a dormi. După puţin timp, acei copii deveneau cei mai buni agenţi misionari ai lui; duceau acasă învăţătura primită, aşa încât credinţa creştină putea să se răspândească în mod simplu şi fără trudă. Ei au fost mereu marea sa speranţă şi coroană de bucurie. Nu numai că învăţau creştinismul, ci îi învăţau şi pe ceilalţi cu mare zel.
El a demonstrat mare abilitate în comunicarea cu persoanele cu ajutorul celor locali.
Puţin câte puţin, Francisc Xaveriu a ajuns să înţeleagă că nu avea sens să predice Evanghelia dacă asta însemna a smulge rădăcinile unui popor. Era convins că pentru răspândirea credinţei erau importante limbile locale şi respectarea culturilor şi a tradiţiilor popoarelor. A înţeles că era esenţial să pătrundă nuanţele cele mai subtile ale vocabularului şi limbii şi să respecte cultura, tradiţia şi sufletul unei naţiuni pentru ca să înceapă credinţa la nivel local.
Cât priveşte metoda: compunea cântece care relatau istoria mântuirii, organiza cursuri de instruire religioasă şi se îngrijea de bolnavi şi de muribunzi.
Aştepta mai mulţi misionari pentru răspândirea credinţei în ţările de misiune. În ochii lui Francisc Xaveriu misionarii trebuiau să fie sfinţi şi dacă erau sfinţi instruiţi, cu atât mai bine. Trebuiau să fie oameni care ardeau de iubirea lui Dumnezeu. Sunt mai eficienţi decât oamenii a căror cunoaştere este mai mare decât zelul lor. Evanghelia creştină este o Evanghelie de dăruire de sine, în afară de a fi o Evanghelie de mântuire. Xaveriu trăia prima parte şi o predica pe a doua.
Exemplul său de viaţă simplă, sfântă şi muncă dură i-a dat o putere irezistibilă asupra inimilor celorlalţi, chiar ale necreştinilor. Cu exemplul său i-a inspirat pe însoţitorii săi să se jertfească eroic pentru mântuirea sufletelor.
Rezultatul cel mai important al lui Francisc Xaveriu a fost de a consolida şi a răspândi ulterior credinţa creştină în India şi în Insulele Molucche şi Moro din arhipelagul indonezian şi de a introduce creştinismul în Japonia, înainte de a ajunge în China.
A ales Malacca drept unul din centrele călătoriei sale în Orientul Extrem. În Molucche, în acea vreme cunoscute ca Insulele Mirodeniilor, era iubit fie de creştini fie de musulmani. A lucrat în Orient timp de zece ani (1542-1552), murind în insula chineză Shangchuan la 3 decembrie 1552.
A fost beatificat la 25 octombrie 1619 de Papa Paul al V-lea. După trei ani, la 12 martie 1622, a fost canonizat de Grigore al XV-lea împreună cu Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Filip Neri şi Isidor. Şi în 1927, Pius al XI-lea, cunoscut şi ca "papă al misiunilor", l-a proclamat patron al misiunilor împreună cu sfânta Tereza de Lisieux.
(După L'Osservatore Romano, 3 decembrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
