Reflecţie: "Să nu iei numele Domnului în deşert"
Ceasul (ne)credinţei noastre
"Înţeleg pe deplin semnificaţia tragică a bombei atomice... E o responsabilitate cumplită care ne aparţine... (Dar) mulţumim lui Dumnezeu că ne aparţine nouă şi nu duşmanilor noştri; şi fie ca el să ne îndrume s-o folosim conform căilor lui şi pentru scopurile lui" - afirma preşedintele în exerciţiu al SUA, Harry S. Truman, într-o emisiune radiodifuzată la 9 august 1945, ora 22.00 (ora locală).
Ceasul se oprise însă la Nagasaki la ora 11.02 (9 august) iar la Hiroshima la 8,15 în ziua de 6 august. Se estima numărul victimelor la 90.000-166.000 în Hiroshima şi 60.000-80.000 la Nagasaki. Dar SUA mai aveau pregătită pentru lansare încă o bombă atomică pentru a treia săptămână din luna august, alte trei bombe atomice pentru septembrie şi încă trei pentru luna octombrie 1945, în ipoteza în care Japonia nu ar fi capitulat. De altfel, un sondaj de opinie efectuat în 1944 releva faptul că 13 % dintre americani considerau necesar să fie exterminaţi absolut toţi japonezii: bărbaţi, femei, copii1 - pe care nici măcar nu-i considerau oameni2, ci "a nameless mass of vermin"3. Filmul de lung metraj (3 ore) realizat imediat după lansarea bombelor atomice de lt. Daniel A. McGovern (director) şi Harry Mimura (cameraman), intitulat The Effects of the Atomic Bombs Against Hiroshima and Nagasaki, din partea programului SUA de supraveghere strategică, a fost considerat "top secret" şi interzis publicului: abia în 2009 au fost făcute publice câteva dintre imaginile luate la locul tragediei: clădiri, maşini, oameni în flăcări, fragmente de membre, cranii şi oase pe caldarâm. Oricum, imaginile prea şocante au fost cenzurate "ca să nu tulbure liniştea publică", mai ales că aspectele surprinse pe peliculă se asemănau cu atrocităţile din lagărele de concentrare naziste, care tocmai fuseseră eliberate de armatele aliate.
Dar numerele nu impresionează. Nici măcar numărul victimelor. Şi oricum, istoria nu e scrisă niciodată de victime. De aceea devine atât de importantă mărturia supravieţuitorilor.
"Mă aflam în camera mea cu un alt preot la ora 8.15, când deodată am văzut o lumină orbitoare, ca un flash de magneziu. Am sărit (...) am deschis uşa care dădea spre oraş; o explozie formidabilă, ca o bubuitură de uragan ne-a izbit la pământ pe când totul se prăbuşea în ţăndări în jurul nostru. Când ne-am putut ridica, am alergat la casa de alături, unde se aflau cei 35 de novici de care răspundeam. Trăiau, fără nici o zgârietură. Ne-am uitat în jur, dar nu se vedea nici urmă de bombă. Florile, copacii, grădina - toate erau la locul lor. Din direcţia oraşului se ridicau însă nori deşi de fum şi curând au izbucnit flăcări enorme. Oraşul era în ruină. În faţa noastră agoniza Hiroshima" -relatează pr. Pedro Arrupe, SJ4. Nu a întârziat să-şi pună cunoştinţele medicale, întreaga pricepere, mintea şi sufletul în sprijinul celor care treceau prin suferinţe atroce. A transformat clădirea noviciatului în spital ad-hoc, unde agonizau 150-200 de răniţi, în majoritate arşi. În haosul acelor zile era o singură certitudine: Cristos cerând ajutor în toţi cei mutilaţi, arşi, zdrobiţi în suferinţe de neimaginat în iadul pe care omul însuşi îl dezlănţuise. Mai târziu, avea să-şi amintească: "Pe perete, ceasul se afla la locul lui. Dar acele încremeniseră (...). Pendulul se înfipsese în postament. Aşa mi s-au întipărit în minte: ceasul oprit şi Hiroshima. Nimic nu mai avea legătură cu timpul. Totul aparţinea unei eternităţi încremenite. Tristă eternitate: prezenţa constantă şi nemişcată a tragediei omeneşti". De aceea, programul său, ca superior general al Societăţii lui Isus avea să fie "Credinţă şi Dreptate": "credinţa noastră în Isus Cristos şi misiunea noastră de răspândire a Evangheliei ne cere implicarea directă şi profundă în promovarea dreptăţii şi a solidarităţii cu cei fără de glas şi fără de putere"5.
Doi oameni vorbesc de Dumnezeu.
Doi oameni îl recunosc pe Dumnezeu.
Dar numai unul singur a ales Calea, Adevărul şi Viaţa.
...Fiindcă a-l recunoaşte pe Dumnezeu doar în vorbe şi nu în fapte e uşor: şi diavolul face acelaşi lucru.
V-aţi întrebat vreodată de ce nu se ştie cu siguranţă numărul victimelor bombardamentului atomic (nu mă refer la cei care au murit ulterior, din cauza bolii de iradiere, arsurilor etc.)? Fiindcă au fost pulverizaţi. Pe zidurile rămase în picioare s-au imprimat umbrele celor care cu câteva clipe înainte fuseseră acolo - vii, ca şi noi - cu grijile, problemele, necazurile, ura şi iubirea lor. Dar puţine ziduri mai rămăseseră în picioare acolo şi atunci- ca pietre funerare pe mii de morminte fără nume - ca să ne aducem aminte şi să iertăm - dacă putem.
Şi, în numele lui Isus, să avem glas şi putere pentru toţi cei "fără de glas şi fără de putere".
Dr. Ecaterina Hanganu
Note:
1 Bagby, 1999, p. 135; Feraru, A. N. (1950). "Public Opinion Polls on Japan". Far Eastern Survey 19 (10): 101-103.
2 Gordon Martel, "The World War Two reader", p. 231.
3 Trad.: "o masă de viermi fără nume".
4 Pr. Pedro Arrupe, SJ (14 noiembrie 1907 - 5 februarie 1991) a fost al 28-lea superior general (între 1965-1983) al Societăţii lui Isus şi al doilea general de origine bască după sfântul Ignaţiu de Loyola.
5 Fragment din Decretul 4, Documentele celei de-a XXXII-a Congregaţii Generale a SJ, care a întrunit reprezentanţi din întreaga lume. S-a desfăşurat în perioada decembrie 1974 - martie 1975 şi a definit misiunea moderna iezuiţilor ca fiind "Slujirea Credinţei şi Promovarea Dreptăţii".
