Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred: îl ascultam cu gura căscată iar el vorbea pe nerăsuflate. Şi aşa de dulce şi caldă şi viguroasă era vorba lui, cum nu mai auzisem vreodată.
Dar să vă spun de la început cum a fost: ne adunaserăm acolo, în curte, cu mic-cu mare, că mersese iute vorba că-l prinseseră şi-l aduseseră aici. Urma să fie judecat mâine dimineaţă. Veştile rele umblă repede. Dar şi minciuna are picioare scurte, aşa că toţi ştiam de ucenicul acela al lui care... dar asta v-o spun eu altădată. Şi cum se făcuse frig, doar aşa-s nopţile pe la noi, reci de trebuie să faci focul ca să nu îngheţi până dimineaţă, făcuserăm şi noi focul şi pe măsură ce noaptea se făcea mai adâncă, se mai aprindeau focuri ici-colo. Dar tot nu reuşeam să ne încălzim. Eu, ce să spun, cred că frigul era chiar în inimă, de asta nu reuşeam cu nici un chip să ne încălzim, iar chipurile de-abia de-abia se mai zăreau în bătaia focului - aşa de întuneric se făcuse. Oamenii vorbeau ca întotdeauna, de-ale lor. În întuneric şi frig vorbeşti orice şi cât de tare poţi, ca să nu-ţi fie frică. Şi să nu fii singur. Fiindcă aşa era: întuneric şi frig, frică şi pustiu - cu toţi oamenii aceia în jur. Stăteam ghemuit şi mă uitam în foc, iar flăcările închipuiau oştiri şi case şi nouri şi ploi şi munţi şi câte şi mai câte... Nu ghiceam eu în flăcări, cu asta se ocupau cei mari - doar nu eram profet. Da' ce să fac altceva? Nu-mi venea să scot o vorbă şi oricum, mă luaseră cu ei numai fiindcă mă ţinusem scai după toţi ceilalţi şi promisesem că nu mă mişc de lângă ei şi mai ales, tac - fiindcă tot satul îmi zicea "gură-bogată", de parcă numai eu aş fi avut spor la vorbă toată ziulica!... Aşa-i lumea, sucită! Dacă taci, îţi zic "mutulică"; dacă vorbeşti, nici atunci nu le faci pe plac... Dar nu de mine era vorba. Cum stăteam şi stăteam şi aşteptam să se facă dimineaţă, am văzut nişte slujnice care se învârteau pe acolo - dădeau vin şi câte un colţ de pâine celor care aveau ceva bănuţi - când au trecut pe lângă mine, m-am făcut că dorm - ce, eu n-aveam nici acasă mai nimic, iar de mâncat - nu-mi era foame. Tare-mi părea rău, mi se strângea inima şi nici lacrimi n-aveam atâtea câte să plâng de mila omului aceluia pe care-l prinseseră. Unii ziceau că el însuşi s-a dat prins - aşa o fi, că altfel, cu câte minuni făcea el, în ţărână ar fi aruncat cât ai clipi închisoarea, palatul, pe soldaţi şi pe trădător odată cu toate şi-ar fi fost liber să se ducă la tatăl lui - cum zicea mereu - dacă tot nu voia să fie rege. Dar aşa... Uite, iar m-am luat cu vorba!
Deodată, am auzit-o pe una din slujnice strigând la unul de lângă foc: "Şi tu erai cu Isus, galileeanul!" El s-a jurat că nici nu-l cunoaşte; dar slujnica nu s-a lăsat, a chemat-o pe cealaltă şi l-a recunoscut şi aceea, în timp ce bărbatul se furişa spre poartă. Credeam c-or să-l prindă şi pe el, fiindcă toţi se dădeau deoparte din calea lui, de parcă era lepros! Şi pe când ele strigau că-i dintre ai lui Isus iar el se blestema şi se jura că nici măcar nu-l cunoaşte pe omul acela, uite - el, tânărul care vorbeşte acu', s-a ridicat de lângă mine, a alergat după slujnice strigând că el a fost cu galileeanul. Cum nu-l băgau în seamă, a tras-o pe una de haină, strigând tare la ea că el e dintre ai galileeanului, iar slujnica s-a întors furioasă şi i-a ars cu sete o palmă: "Să taci, mincinosule, că pun acu' garda pe tine! Nu te vezi, stârpitură! N-ai nici douăj'de ani şi te dai mare! Marş de-aci!" Eu am încremenit (ce-i drept, eram mai mic decât el şi mi se făcuse frică). Şi-l mai făcuse şi "câine". Auzi colo! Dar el, nu şi nu! A rămas în picioare lângă foc şi a început să vorbească cu glas tare ce a făcut Isus pentru el. Şi pe măsură ce vorbea, glasul i se făcea dulce şi bun şi deşi ştiam povestea lui (doar v-am spus că era din sat cu mine), nu mă mai săturam ascultându-l.
Maică-sa murise de durere şi ruşine când el avea vreo trei ani, taică-su' ceva mai târziu, alţi copii n-aveau şi toată averea şi-o împărţiseră rudele (părinţii fuseseră cumva înstăriţi) - iar lui îi aruncau când şi când câte-o bucată de pâine şi ceva zdrenţe să nu moară de foame şi frig. Cine să mai aibă grija unuia care se născuse surd şi mut - blestemul lui Dumnezeu! - ziceau şi-l ocoleau de departe, de parcă s-ar fi luat blestemul pe ei! Toate până-ntr-o zi, când se vesti că un galileean, Isus, cel care-i prins acu' şi adus la judecată, se îndreaptă spre Marea Galileei şi avea să treacă prin ţinutul nostru şi pe unde trece, vindecă bolnavi (a vindecat chiar şi leproşi şi nu i-a fost nici frică, nici scârbă să-i atingă), a vindecat şi orbi şi surzi şi îndrăciţi - aşa că o mătuşă de-a lui, văduvă şi fără copii, şi-a zis să-l ducă înaintea galileeanului - că cine ştie, i-o mai ierta Dumnezeu păcatele şi ei dacă face şi ea cât poate pentru nenorocitul ăsta! Zis şi făcut. l-a luat dis-de-dimineaţă, l-a spălat, i-a dat nişte haine mai acătării şi l-a dus înaintea lui.
Tânărul povestea parcă despre altcineva, fiindcă - spune el - pe vremea când eram surd şi mut, nici nu vedeam bine, nici nu înţelegeam ce se întâmplă, nici ţinere de minte n-aveam. Doar atâta ştiu: când mi-era foame sau frig deschideam gura cum fac câinii şi cred că urlam. Iar el m-a luat deoparte, departe de mulţime şi mi-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi mi-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: "Effeta!", adică "Deschide-te!" (Mc 7,31-37). În faţa mea se făcu deodată potop de soare, iar omul acela era atât de frumos, de alb şi strălucitor încât am căzut în genunchi şi mi-am îngropat faţa în haina lui - auzeam până şi lumina care ieşea din el, auzeam foşnetul hainei lui strălucitoare, simţeam gustul luminii şi cuvintelor lui - nu ştiusem că lumea e atât de frumoasă şi oamenii atât de strălucitori - fiindcă, vedeţi voi, eu credeam că toţi oamenii sunt ca el, numai că eu nu-i văzusem clar niciodată până atunci, nici nu-i auzisem vorbind - şi am deschis gura, aşa cum făceam înainte - ca să-i spun toate astea - am dat să urlu, dar atunci s-au rostogolit pe buze, odată cu lacrimile, cuvinte! Auziţi voi, cuvinte! Eu, care nu ştiusem de ce deschid oamenii gura unii la alţii altfel decât atunci când le e foame sau frig, eu însumi vorbeam!
A tăcut, privind spre poarta pe unde-l duseseră pe Isus. Pe urmă i s-a înnegurat privirea, s-a uitat după slujnice şi după gărzi, strigând cât să poată fi auzit clar şi bine:
- Aşa că sunt dintre ai lui! Pe urmă, spre noi: nu l-am urmat atunci. M-am întors cu mătuşa mea în sat, sunt ca fiul ei şi mi-am făcut un rost - uite, nevasta mea a rămas acasă (asta ştiam şi mai ştiam că acuş' or să aibă un copil - tot satul vorbea că Dumnezeu îi binecuvântase). Dar - a continuat - aşa cum tuturor am spus ce a făcut el pentru mine, tot aşa am să spun mâine, la judecată şi când l-or elibera, am să merg cu el, unde s-o duce. O s-o iau şi pe nevastă-mea! Are el grijă de noi toţi!
În clipa aceea, cum era în picioare şi vorbea, vântul răbufni deodată şi făcu ţăndări ulciorul lui pus lângă foc. Se făcu tăcere, un fior trecu prin mulţime, dar tânărul continuă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: Doar nu credeţi c-or să-l condamne - ori în lumea asta binele e socotit rău şi se răsplăteşte cu moartea?!
Tăcuse.
Îl priveam pe învăţătorul nostru (asta se făcuse el, învăţător pentru toţi care voiau să-l asculte şi să înveţe şi nu le lua bani, fiindcă nici el nu plătise nimic pentru darul vieţii lui) - mă uitam la el şi nu-mi venea să cred cum strălucea faţa lui - l-aş fi ascultat într-una, fiindcă sigur că ştia multe despre omul acela numit Isus, odată ce-l iubea aşa!
Şi atunci am înţeles de ce i se spunea învăţătorului nostru "cel născut a doua oară" - fiindcă, ne spusese tot el - copilul nou-născut întâi aude, pe urmă vede, pe urmă, târziu de tot, vorbeşte - dar singura vorbă pe care trebuie s-o auzim şi s-o spunem mai departe e Cuvântul Lui Dumnezeu.
Altfel rămânem muţi şi orbi şi surzi în lumea minunată a lui Dumnezeu - ca şi cum nu ne-am fi născut niciodată - şi nici măcar nu ştim asta.
Ecaterina Hanganu
