Reflecţie: Norocul credinţei. Despre sfântul Patrick al Irlandei
De la o fereastră a cerului, bunul Dumnezeu privea la pământul verde-smarald al Irlandei şi surâdea. Îi erau dragi şi spiriduşii, şi zânişoarele, şi poveştile lor, şi păsările, şi pădurile... sigur că-i erau dragi, doar el, cu iubire, le crease! Dar astăzi, privind la ele toate, îşi aminti ceva şi râse încetişor. Sfântul Petru aşteptă cât aşteptă să-i spună şi lui de ce râde, şi în cele din urmă, i se destăinui:
- Uite, Petre, văd de parcă se întâmplă chiar acum: uite colo! un bărbat nici tânăr, nici bătrân, mai degrabă înalt şi cu o barbă frumoasă (ei, nu ca a mea - zise, mângâindu-şi podoaba de barbă albă, bogată, ondulată şi plăcut mirositoare cum numai el avea), se află în faţa regelui, a supuşilor lui şi mai ales a preoţilor lui atotputernici... Îţi mai aminteşti, Petre? Se numeau druizi şi ştiau să poruncească până şi ploii, fulgerelor, zăpezii, focului şi apelor, copacilor şi tuturor vieţuitoarelor... Dar m-am luat iar cu vorba! Ei bine, regele îl invitase pe creştinul însoţit de vreo trei ucenici şi pe druizii lui, să se întreacă...
- Aaaa, ca Moise cu faraonul!, zise Petru.
- Hm, cam aşa: şi uite, druizii au făcut să se acopere în mijlocul verii câmpia cu zăpadă. "Acum, îndepărteaz-o!" a cerut creştinul; "Păi, nu pot până mâine în zori". "Prin urmare, ai făcut un rău, cu puterea celui rău", spuse creştinul, care ridică mâna, binecuvântă zăpada şi aceasta dispăru. Şi tot aşa, druidul aduse întuneric şi frig în miezul zilei, dar nu le putea îndepărta decât în 24 de ore, în timp ce creştinul făcu să răsară imediat soarele blând şi cald; sau, când creştinul şi ai săi au plecat, iar regele a vrut să-i omoare, nici el, nici asasinii plătiţi nu i-au mai văzut, fiindcă un nor îi învăluise - şi multe, multe alte minuni. În cele din urmă, regele l-a invitat pe creştin la un ospăţ în semn de "împăcare", dar i-a pus otravă în cupă: creştinul a binecuvântat cupa, lichidul a îngheţat, picătura de otravă a ieşit deasupra şi a aruncat-o, apoi a binecuvântat din nou cupa, care s-a dezgheţat şi a băut-o fără să păţească nimic. În cele din urmă, creştinul a chemat druizii la "proba focului" în faţa regelui: au făcut două ruguri: pe unul s-a suit, sigur de sine, druidul, care s-a înfăşurat în mantia creştinului, iar pe celălalt, un ucenic al creştinului, care s-a înfăşurat în mantia puternic vrăjită a druidului - şi rugurile au fost aprinse. Au ars până la sfârşit. Şi ce să vezi? druidul arsese cu totul, numai mantia creştinului - nu, nici măcar nu se afumase ; iar celălalt rug arsese în întregime, cu mantia druidului cu tot, numai ucenicul creştin stătea acolo şi surâdea nevătămat - nici măcar un fir de păr nu i se pârlise.
Dar cel mai mare miracol este că, până la sfârşitul vieţii acelui creştin, întreaga insulă renunţase la idoli şi la practicile magice, devenind creştină, aşa că şi şerpii părăsiseră insula - şi aşa a rămas.
A! Cred că n-ai uitat, Petre, că pe druidul cel foarte puternic şi care a ars îl chema Lucat-Mael, pe rege - Laoghaire, pe ucenicul de pe rug - Benignus. În anul 461, acel creştin neînfricat şi pur a venit la noi - uite-l, acolo, şi pe el, bucurându-se şi binecuvântându-i pe irlandezi şi pe toţi copiii mei - spuse bunul Dumnezeu. Iar când l-au înmormântat, au pus lângă el şi binecuvântarea atât de dragă lui şi pe care o purta mereu la piept.
Iat-o:
Cristos cu mine, Cristos în faţa mea,
Cristos în urma mea, Cristos în mine,
Cristos lângă mine, Cristos deasupra mea,
Cristos la dreapta mea, Cristos la stânga mea.,
Cristos este capul fiecăruia care se gândeşte la mine,
Cristos pe buzele oricui vorbeşte de mine,
Cristos in fiecare ochi care mă priveşte,
Cristos în orice ureche care aude despre mine.
De ziua lui, la 17 martie, este şi ziua naţională a pământului de smarald - ziua Irlandei, fiindcă nimic nu este mai sfânt decât creştinarea.
Aaaaaaaaa! Iaca uitam să-ţi spun: acel creştin este sfântul Patrick!
Şi bunul Dumnezeu se învălui în lumină, luând cu el nenumăratele binecuvântări şi urări de sfântul Patrick. Ca să le împlinească! Mai ales una îi plăcea mult:
"Doamne, Dumnezeule, fă-i pe oamenii buni să trăiască mult, mult, fiindcă pe pământ sunt tare rari îngerii, în timp ce în cer e mare înghesuială!"
Şi sfântul Patrick, bucurându-se în lumina lui Dumnezeu, îi făcu semn Sfântului Petru, şi numai ce-şi netezi mantia, şi o puzderie de trifoi, care cu trei, care cu patru foi căzu pe pământ - semn de noroc, fiindcă norocul nostru e credinţa.
Dr. Ecaterina Hanganu
